Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
O poveste de corupţie electorală în masă - Guvernul actual al României, numit pe bună dreptate Guvernul Traian Băsescu, începe mandatul său nu printr-un gest de responsabilitate, ci, în primul rând, prin înşelăciune.
Calificarea înşelăciunii se află în textul art. 215 din Codul Penal: “Inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase”, cât şi “Inducerea în eroare a unei persoane cu prilejul încheierii unui contract”.
Inducerea în eroare, sub forma unor repetate promisiuni, a fost practicată în campania electorală împotriva câtorva milioane de cetăţeni români. Fapta mincinoasă se dezvăluie acum, când acele asigurări date sub legământul contractului de guvernare propus alegătorilor sunt spulberate de Guvernul format tocmai prin “semnătura”, adică ştampila, pusă de votanţi pe însemnele partidelor ce constituie azi majoritatea în Parlament.
În realitate, nu avem o înşelăciune, ci trei.
1) Punctul de pensie va fi mărit la 45%, chiar în avans faţă de data prevăzută de lege (1 ianuarie 2009).
2) Recalcularea pensiilor pentru grupele I şi II de muncă cu luarea în considerare a coeficienţilor de majorare pentru condiţii grele de muncă.
Citește pe Antena3.ro
3) Creşterea salariilor profesorilor cu 50% începând chiar cu 1 octombrie 2008.
O îndoială care mai este invocată trebuie risipită imediat. Ştiau sau nu ştiau PSD şi PD-L că nu există banii pentru realizarea acestor promisiuni? Adică, este sau nu inducere în eroare cu bună ştiinţă? Este, de vreme ce Guvernul Tăriceanu anunţa cu multe zile înainte de data alegerilor imposibilitatea realizării acestor promisiuni. La fel, semnele crizei economice de care încearcă acum Guvernul să se agaţe ca de un pai pentru a salva de la înec precara sa credibilitate erau deja foarte prezente şi clar documentate atât în Europa, cât şi în ţara noastră.
Prin urmare, fapta (creşterea pensiilor şi salariilor) prezentată ca adevărată nu era decât o minciună.
Mulţi români şi-au pus încrederea în promisiuni şi au votat, iar încrederea lor a fost crunt înşelată.
Suntem obligaţi să-i dăm crezare lui Joseph Schumpeter, marele economist al secolului trecut, care demonstra că democraţia modernă este o metodă de decizie politică în care politicienii “dobândesc puterea de a conduce printr-o aprigă luptă pentru votul oamenilor”. Rolul poporului se reduce la acceptarea drept conducători a celor mai de succes politicieni. Gravele consecinţe ale acestei democraţii se produc atunci când capacitatea creatoare (promisiunile) din campania electorală se transformă în capacităţi distructive postelectorale.
Dezaprobarea acestui sistem, oricât de dură, va schimba însă foarte puţin sau chiar deloc această realitate. Oamenii vor fi furioşi, iar politica, în continuare, va specula psihologia maselor furioase, alimentând dezbaterea televizată prin conflicte aprinse şi pasionale. Aceasta nu ne fereşte şi nu ne salvează de decizii politice proaste. “Nu există nici o barieră sigură şi eficientă pentru a stopa o decizie politică”, spunea tot Schumpeter. Există însă o cale cu un înalt coeficient de încredere pentru a readuce raţiunea în prim-planul dezbaterii publice. Mişcarea opiniilor şi informaţiei între oameni, bazată pe expertiză şi competenţă, amplifică tendinţa de a-i judeca pe politicieni nu atât după “tăria clanţei”, cât după puterea de a exprima şi promova necesităţile reale ale oamenilor. Sistemul de încredere nu poate fi altul decât acela de a promite ceea ce se şi poate face, adică ideologie, nu înşelăciune.
Se spune că românii nu mai sunt sensibili la ideologie. Eu cred că nu mai sunt sensibili la masca ideologică. Pentru că ideologia este un ansamblu de credinţe şi judecăţi de valoare despre natura lumii şi căile de a o îmbunătăţi. N-am impresia că românii s-au săturat de credinţe şi judecăţi de valoare despre bine şi rău. Vă propun următoarea judecată de valoare: ştim şi avem ce trebuie pentru a promova o strategie proprie naţională. Cum poate economia românească să funcţioneze mai bine? Mai întâi să vedem ce nu a fost bine. Cursa nestăvilită a consumului bazat pe importuri şi acceptarea tacită şi, adeseori, vinovată a preţurilor de monopol impuse de multinaţionale nu este altceva decât abdicarea de la o voinţă politică naţională în favoarea celei mai iresponsabile atitudini, condensată în foarte populara, dar prea puţin blestemată formulă “Ce-ţi pasă, las' că merge ş'aşa!”. Formula a împins România într-o dependenţă acută de capitalul străin combinată cu îndatorare masivă prin importuri şi un uriaş export de forţă de muncă românească. Formula inacţiunii guvernamentale nu aduce, cum se vede, sănătate economică, ci amplifică terenul corupţiei.
Creşterea sănătoasă definită în manualele de economie este cea echilibrată în care toate sectoarele (bunuri capitale, bunuri de folosinţă îndelungată şi agricultură) cresc împreună. Prin urmare, numai stimularea producţiei naţionale şi dezvoltarea concomitentă şi rapidă a infrastructurilor constituie răspunsul adecvat. Dacă importăm ceea ce alţii produc mai ieftin, e obligatoriu să producem noi, în primul rând pentru piaţa internă, valorificând avantajele ţării noastre.
