Înainte şi după apariţii

Într-o primăvară de după război, cu ploi repezi şi prietenoase, pe geamurile unor internate şi şcoli din Brăila s-au înmulţit brusc apariţiile sfinte. Lumea se ducea puhoi de colo-colo s-o vadă pe Imaculata. "A apărut şi la căminul de surzi", se minuna o femeie. "Şi la Liceul Bălcescu, o confirma altă femeie. Am văzut-o cu ochii mei, am fost în tot oraşul, am fost şi în Port, am văzut-o şi la Profesională, şi la Colegiul Agricol, să mor eu, să nu mă mişc d-acilea, să dea Dumnezeu să amorţesc dacă mint!"

Femeile clarvăzătoare nu pridideau cu juratul, întrucât erau şi unii care holbau ochii o dată cu mulţimea, dar nu vedeau. Toţi vedeau, dar unii nu vedeau! Fecioara cu Pruncul apărea numai la acele clădiri unde se spălau tocurile ferestrelor şi uşilor cu petrol. Ploile spălau petrolul de pe tocuri şi-l întindeau pe geamurile ude, configurând tot felul de imagini, după cum poftea tot creştinul să vadă.

Eu, din păcate acolo unde toţi arătau cu degetul şi li se înfăţişa o scenă divină, vedeam un cal galben cu violet. Dacă rămâneam mai mult timp cu ochii pe cal, acesta se lungea şi devenea un cearşaf pus pe un gard la uscat. Probabil că trebuia să ai în tine viziunea sacră şi s-o proiectezi în transă laolaltă cu norodul. Eu, fiind încă mic, n-o aveam.

Mai era un motiv care mă împiedica să cred în ceea ce credea întregul oraş. Un maistru de la Uzinele Franco-Române, care se oprea zilnic la ieşirea din schimb să bea o ţuică la crâşma bunicilor, zicea că nu e o minune, că e doar prostia ălora care dădeau cu gaz pe tocurile ferestrelor. Pasămite să le împrospăteze culoarea şi să le apere de carii. Cum s-ar zice, se confruntau în mine ştiinţa cu credinţa şi ieşea cal în loc să iasă o icoană.

Lucrurile au degenerat când, într-un cartier, mahalagii l-au snopit în bătaie pe un învăţător îndărătnic care ţipa în gura mare că nu e nimic de văzut şi că ar fi mai bine ca lumea să plece, fiecare la casa lui, şi să-şi vadă de treburi. După ce a fost bătut de babe şi de habotnici, a fost luat şi de miliţieni, care l-au bătut fiindcă făcea agitaţie. Despre apariţiile acelea s-a vorbit mult timp. Oamenii aveau nevoie de alte repere istorice. Nu se mai spunea "înainte" şi "după război", ci "înainte" şi "după apariţii". A trebuit să vină foametea cumplită din 1947 ca marcajul istoric să se modifice, iar spectrul foamei să ia locul vedeniilor populare.

Fiecare epocă vine cu valuri de inspiraţi, care văd grozăvii acolo unde se petrec doar disfuncţii cu pricini banale. Cei mai inspiraţi îmi par analiştii politici ai Opoziţiei. Dar şi alţi atoateştiutori din mediile economice. Cum îndrăzneşte câte un izolat să nu vadă sfârşitul României acolo unde ei văd răvăşiri sociale sângeroase, mişcări de stradă revoluţionare şi haos moral, cum nealiniatul e stigmatizat ca, odinioară, îndărătnicii epocilor de "apariţii". De parcă ţara a fost vreodată prosperă, ordonată şi bine administrată, iar ce se întâmplă azi e vina întreagă doar a pasagerilor Puterii.