Îndatorarea excesivă şi criza bugetară

Marjele la obligaţiunile statului elen pe cinci ani au urcat recent la peste 200 puncte de bază. Din nou pieţele capătă frisoane încercând să desluşească capacitatea noului guvern de la Atena de a se ocupa serios de consolidarea unui buget public al cărui deficit este în zona de două cifre. Şi iarăşi, în relaţie cu temeri similare faţă de deficite bugetare tot mai mari în ţări din zona euro, se imaginează scenarii privind mersul Uniunii Monetare. Aşa cum am subliniat în articolul precedent se conturează o criză fiscală în mai toată Europa şi în alte nu puţine ţări ale lumii. Cauzele sunt legate de impactul crizei financiare/economice, care a scăzut dramatic încasări bugetare şi a diminuat posibilităţi de creştere economică, pachetele de asistenţă financiară pentru bănci şi, frecvent, activismul bugetar prin care s-a încercat atenuarea efectelor recesiunii adânci.

Eforturile statelor de a se lupta cu efectele crizei sunt însă amputate sever de lipsa de apetit a băncilor de a reporni creditarea. Chiar dacă linii de finanţare de la bănci centrale sunt foarte ieftine, băncile comerciale caută să-şi reducă gradul de îndatorare (aşa-numitul leverage), să-şi mărească baza de capital propriu. Iar, din acest punct de vedere, dorinţa lor este întemeiată. Fiindcă această criză are ca origine şi o îndatorare excesivă a băncilor şi a celor care au recurs la împrumut (spre deosebire de emisiune de noi acţiuni). Supraîndatorarea excesivă a fost ilustrată săptămâna trecută şi de eşecul răsunător al holdingului de stat Dubai World. Lumea, ani de-a rândul, a vă­zut în Emirate o arie de mare dinamism econo­mic şi de stabilitate, în condiţiile în care rezer­ve de petrol (ale Abu Dhabi) păreau să ofere baza pentru proiecte economice îndrăzneţe. Şi totuşi, vedem acum prăbuşirea unei părţi dintr-un mit aşezat pe datorii de circa 80 mi­liarde de doalri SUA. Drept este că Emiratele erau o regiune rară de modernitate economică în lumea arabă şi poate că şi aceasta a stimulat îndreptarea de resurse financiare către ele. Dar, ca şi în alte cazuri, supraîndatorarea s-a răzbunat amarnic. Mai ales că mulţi bani au fost orientaţi către proiecte rezidenţiale, de "prestigiu". Am dat acest exemplu pentru că el se adaugă la alte mostre de creştere economică ce lua ochii, care, mai târziu, s-a revelat ca având mari carenţe; să ne gândim la Islanda (cu un sistem financiar prăbuşit), la Irlanda (şi ea adusă în genunchi de iresponsabilitatea bancherilor ei) etc. Aceste cazuri de neglijenţă şi extravaganţe în conduita celor care au gestionat treburi publice şi afaceri private nu sunt însă izolate. Criza din sistemele financiare din ţări avansate conduce acum la deficite bugetare enorme, precum în perioade de război. Pentru G20, deficitul bugetar mediu în 2009 este estimat la circa 8% din PIB; în SUA se prognozează să depăşească 12%, în Franţa să fie peste 8%, în Germania, peste 4,2% etc. Şi nu sunt şanse mari ca situaţia să se amelioreze în 2010. Dar ţările din Uniunea Monetară ca şi SUA au avantajul enorm de a nu se confrunta cu riscul valutar. Ceea ce nu înseamnă însă că, unele dintre ele, nu au de luptat cu neîncrede­rea pieţelor faţă de capacitatea statului de a-şi onora obligaţiile - de aici şi marje în creştere la obligaţiuni suverane.

Criza fiscală este o altă mare provocare, care urmează crizei financiare. Prima rezultă, parţial, din a doua. Criza fiscală implică ajustări dureroase, mai ales acolo unde potenţialul de creştere economică este redus.