Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Imediat după învestire, J.F. Kennedy l-a numit pe fratele său mai mic, taciturnul Robert, în funcţia de procuror general. Avea nevoie de un om de încredere, loial şi onest, în fruntea justiţiei. Cineva pe care să-l controleze şi pe care să conteze necondiţionat. Acolo, procurorii sunt parte a executivului şi, de aceea, nimeni nu s-a mirat, de pildă, când, mai târziu, s-a cerut, din raţiuni superioare de stat, stoparea cercetărilor împotriva lui Nixon în celebrul caz Watergate. Ei bine, în perioada pregătirii debarcării în Cuba, J.F.K. şi-a trimis ruda să se întâlnească, în clandestinitate, cu Dobrinin, ambasadorul URSS în SUA. O acţiune eminamente politică, toţi sunt de acord cu asta. Mai apoi, adjunctul lui Robert, i-a însoţit pe cei doi negri care nu se puteau înscrie la Universitatea din Alabama.
Segregaţioniştii făcuseră cordon în jurul campusului studenţesc, cu guvernatorul alături, şi apărau cu propriile trupuri ultimul bastion al discriminării rasiale. În cele din urmă, prin implicarea Casei Albe, tinerii de culoare au intrat în clădire, escortaţi de procurorul general adjunct. Cam aşa stau lucrurile în ţara democraţiei originare şi mă întreb ce s-ar fi întâmplat la noi dacă Ilegitimul l-ar fi uns pe frati-su, Mircea, şef peste procurori.
Numai în acest context e de înţeles desantul Victoriei Nuland şi participarea surogatului de ambasador american la bilanţul procurorilor români. La ei acasă, preşedintele este depozitarul întregii puteri politice şi şeful serviciilor secrete şi al justiţiei, iar modelul pare să-i fi plăcut la nebunie minusculului licurici din Deal. Ori o fi fost sfătuit să-i placă şi să-l aplice întocmai pe malurile Dâmboviţei ?
În România postdecembristă, apostolii noii zodii ne-au împuiat capul cu separaţia puterilor în stat. Ni s-a spus că procurorii nu pot fi asimilaţi agenţilor executivi ai statului şi orice atingere, orice interferenţă a acestora cu liderii politici erau criticate şi înfierate virulent. Vă imaginaţi cum ar fi reacţionat media băştinaşă dacă la bilanţul procurorilor din anii '90 erau invitaţi reprezentanţii altor state ? Optica s-a schimbat radical între timp şi grija pe care ne-o poartă yankeul nu mai miră pe careva.
Demult, cu două decenii în urmă, fiind în America, la întâlnirile profesionale avute, îmi exprimam nedumeririle cu privire la fel de fel de aberaţii constatate la faţa locului. Gazdele mă ascultau cu atenţie şi îmi răspundeau invariabil, cu o politeţe exemplară: “Da, aveţi dreptate, dar sistemul nostru funcţionează aşa de 200 de ani şi funcţionează foarte bine !” Şi tăceam, în lipsa vreunei replici inteligente.
Tot atunci, programul prevedea petrecerera unei după-amieze la o familie de jurişti din Denver. Am nimerit, cu o colegă, la un judecător sexagenar cult şi distins. O încântare de om, ca şi soţia sa. La masă au fost invitaţi şi câţiva prieteni de-ai lor, între care şi avocaţi. A fost o zi greu de uitat, cu discuţii elevate şi preparate culinare sofisticate, într-o ambianţă văzută numai în filme. Mă simţeam venit de la periferia lumii, stângaci şi suspicios. Şi, la urma urmei, chiar aşa şi era, căram cu mine toate prejudecăţile sistemului politic în care mă pregătisem şi cum să te lepezi de ele la comanda istoriei ? Au trecut 25 de ani de decomunizare, şi societatea românească nu s-a aşezat deloc, dimpotrivă. Vă imaginaţi ce breaking-news-uri s-ar stârni dacă un procuror ori judecător român ar invita în sufragerie un avocat să petreacă o juma de zi ? Mă tem că relaţiile dintre magistraţi şi avocaţi nu se vor normaliza curând şi cum să nu mă gândesc cu nostalgie la episodul american ?
Jean-Claude Carrière a scris o carte minunată, un compendiu de înţelepciune. Cercul mincinoşilor se numeşte şi are un capitol intitulat… Justiţia este invenţia noastră şovăielnică. Care şovăire ? mă întreb citind verdictele pronunţate în anii dindărăt în dosarele atent monitorizate. Justiţia autohtonă s-a scuturat alene de nesiguranţa postrevoluţionară, dar a picat în cealaltă extremă. Căci, de exemplu, e de neînţeles cum, la o mită de 1000 de euro, primeşti în România 5 ani de închisoare cu executare, iar în Germania, Uli Höeness, pentru o evaziune fiscală de circa 30.000.000 de euro, se alege cu un mizilic de 3 ani şi 6 luni. De parcă n-am trăi cu toţii în acelaşi spaţiu comunitar….
În cartea cu pricina, autorul povesteşte că un judecător german s-a dus să-şi petreacă o parte din concediu la ţară, la un văr de-al său. Plictisit, musafirul l-a rugat pe amfitrion să-l ajute la muncile agricole. “Ce ştii să faci ? l-a întrebat ţăranul.
Judecătorul a stat puţin pe gânduri, dar n-a putut da niciun răspuns mulţumitor. Ţăranul s-a gândit şi el şi i-a găsit o treabă mai uşoară. L-a dus pe judecător într-un şopron plin cu cartofi pe care tocmai îi strânsese.
- Uite ce ai de făcut, i-a zis el. Ai să faci trei grămezi de cartofi: mari, mijlocii şi mici. Pe deseară”. Când s-a întors, pe intuneric, şi-a găsit vărul în acelaşi loc, “amărât, cu sudoarea curgându-i pe faţă şi cu părul vâlvoi”. În mână ţinea un cartof, iar grămada era nemişcată. “Ce s-a întâmplat ? a întrebat ţăranul.
Judecătorul i-a întins cartoful şi l-a întrebat, cu un firicel de glas:
- Ăsta cum e ? Mare, mic ori mijlociu ?”
Pilda ar trebui predată la orice curs de la Institutul Naţional al Magistraturii, pentru ca viitorii judecători să nu uite niciodată că oamenii nu sunt cartofi, pe de o parte. Şi, pe de altă parte, că vinovăţiile sunt de trei feluri - mari, mijlocii şi mici -, ca şi pedepsele, dar important este ca judecătorul să aprecieze exact … mărimea cartofului pe care îl ţine în palmă. Altfel, actul de justiţie îşi pierde esenţa divină şi-şi ratează menirea: proporţionalitatea pedepsei cu vina leprosului.
Citește pe Antena3.ro
