Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
S-a născut în 30 ianuarie 1885 la Milașu Mare, astăzi Milaș, jud. Bistrița-Năsăud, în comitatul Cluj, care în acele vremuri aparținea imperiului austro-ungar, în familia preotului Ioan Hossu, paroh greco-catolic, și al Victoriei, fostă Măriuțiu.
Între 1892 și 1896, a frecventat școala elementară confesională din satul natal. Studiile secundare, până în 1900, le-a urmat la gimnaziul luteran din Reghin, apoi gimnaziul superior romano-catolic din Târgu Mureş, pentru ca, ulterior, să frecventeze cursurile gimnaziului superior greco-catolic din Blaj, iar în anul 1904 și-a luat examenul de maturitate. În perioada în care frecventa centrul mitropolitan greco-catolic l-a cunoscut pe Iuliu Haţieganu, cu care a legat o strânsă prietenie. Cu ajutorul unchiului său, episcopul Vasile Hossu, Iuliu Hossu a plecat la Roma să studieze la Colegiul Congregaţiei de Propaganda Fide, unde a fost numit Primo Prefetto, prefect în subordinea căruia se aflau ceilalţi studenţi. La finalizarea studiilor, în 1906, a fost promovat doctor în filosofie, iar în 1910, doctor în teologie. Pe parcursul celor șase ani în care a rămas să studieze acolo, Iuliu Hossu a reușit să-și perfecționeze nu doar limba națională, ci și franceza și engleza.
La 27 martie 1910, la Roma, la vârsta de doar 25 de ani, a fost hirotonit de către Episcopul Vasile Hossu, în capela Colegiului Urbanian, printre cei prezenți fiind și tatăl său, care făcuse deplasarea la Roma special pentru acest moment.
Reîntors în Transilvania, Iuliu Hossu a fost cooptat în Cancelaria episcopală de la Lugoj. De-a lungul timpului, a îndeplinit mai multe funcţii, respectiv de: protocolist, bibliotecar, notar consistorial, secretar episcopal, director de cancelarie, dar şi profesor la Seminarul Teologic din Lugoj (1913-1914). În 1914, la izbucnirea Primului Război Mondial, Hossu se afla la Paris, ulterior mergând pentru a studia în Germania și în Franța. La începutul lunii decembrie 1914 sublocotenentul Iuliu Hossu se afla la Viena, împreună cu Infanteria regimentului 64, pentru paza capitalei imperiale, regimentul său având încadrați patru preoți militari ortodocși și patru greco-catolici. La Viena, a acordat asistență spirituală atât militarilor care asigurau paza Palatului Schönbrunn, cât și celro care erau internați în infirmeriile pentru răniții aduși de pe fronturi.
La 3 martie 1917, pe când încă era preot militar, împăratul Carol I al Austriei l-a numit episcop în scaunul rămas vacant al Episcopiei greco-catolice de Gherla, ca urmare a decesului episcopului Vasile Hossu. Numirea a fost confirmată de papa Benedict al XV-lea în data de 17 aprilie 1917, iar hirotonirea episcopală a avut loc în data de 4 decembrie 1917.
În octombrie 1918, episcopul Iuliu Hossu a trimis o directivă către clerici și credincioși prin care le cerea să recunoască doar autoritatea Sfatului Național Român de la Arad, fără să mai țină seama de guvernul de la Budapesta.
„Eu aș zice: să înțelegem limpede chemarea vremii și să împlinim din răsputeri porunca ei. Atunci suntem la culmea chemării noastre și vom plini toate ce slujba noastră categoric ne impune“, scria Hossu.
„Marele Sfat Național a luat în mână organizarea poporului iubit, pentru ca păstrând ordinea și liniștea, cinstea și buna rânduială, neprihănit să-și poată croi soarta și să vadă întrupat visul care a ieșit biruitor din marea suferințelor“.
Iuliu Hossu, împreună cu Iuliu Maniu și Ștefan Cicio Pop, în demersul lor de a găsi căi pentru realizarea statului național unitar român, s-au opus propunerii de chemare a armatei române pentru a ocupa Transilvania după prăbușirea Austro-Ungariei. La ședințe, aceștia i-au convins pe ceilalți participanți că ar fi mai bine ca totul să se desfășoare prin consultarea populației, dar și sub supravegherea gărzilor naționale. La 1 decembrie, Iuliu Hossu a citit Declarația Unirii la Adunarea de la Alba Iulia, în fața mulțimilor adunate, din însărcinarea Marelui Sfat Național Român. După citirea declarației, Iuliu Hossu s-a îmbrățișat cu episcopul ortodox Miron Cristea, care avea să devină viitor patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, și a spus următoarea frază memorabilă: ”Pe cum ne vedeți azi îmbrățișați frățește, așa să rămână îmbrățișați pe veci toți frații români!”
Episcopul Iuliu Hossu, alături de alți trei fruntași ardeleni, Vasile Goldiș, episcopul Miron Cristea și Alexandru Vaida-Voievod, au dus la București, în Parlamentul României, Declarația de Unire. Cu acest prilej, Iuliu Hossu a spus: „Dacă pentru strămoșii noștri romani toate drumurile duceau la Roma, pentru noi, românii ardeleni, toate drumurile duc la București. Acesta este Sionul Neamului Românesc...”, în timp ce Iuliu Hossu a fost cel care i-a înmânat Actul Unirii Regelui Ferdinand I al Românilor.
Textul Proclamației:
„Fraților, ceasul împlinirii vremii este acesta. Când Dumnezeu atotputernicul rostește prin poporul său credincios dreptatea sa, însetată de veacuri, astăzi, prin hotărârea noastră, se înfăptuiește România Mare, una și nedespărțită.
Rostim fericiți, toți românii fericiți de pe aceste plaiuri, ne unim pe veci cu țara mamă, România. Vă reamintiți când prin sutele de spitaluri, în zilele de întunecare, vă vesteam că va învinge dreptatea?
Vă arătam că vine ceasul când toți făcătorii nedreptății vor plânge lacrimi de sânge în ziua bucuriei noastre. A biruit dreptatea. Acesta este ceausul dreptății lui Dumnezeu și al răsplătirii lui, pentru suferințele veacurilor, purtate de un neam cu credință în Dumnezeu și cu nădejde în dreptatea lui.
Suferințele veacurilor se îmbracă în lumină, cum revarsă în clipa aceasta soarele asupra noastră lumina sa, cu binecuvântare.
Cuvintele Domnului se împlinesc și aici, întru împlinirea dreptății Dumnezeiești. Mulți și-au dorit să vadă ce vedeți și voi, și nu au văzut. Și să audă ce auziți voi, și n-au auzit. Ochii voștri sunt fericiți că văd, și urechile voastre fericite că aud. Văd ziua întregirii neamului și aud buna vestire a dreptății lui Dumnezeu. Ascultați, români fericiți, bună vestirea unirii noastre pe veci, cu Țara Mamă, România.
Din încredințarea și numele Marelui Sfat al națiunii române din Ungaria, Banat și Transilvania, rog mărita Adunare Națională să binevoiască a primi și a enunța ca anexare următoarea hotărâre:
I. Adunarea Națională a tuturor românilor din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, adunați prin reprezentanții lor îndreptățiți la Alba Iulia, 1 Decembrie 1918, decretează unirea acelor români și a tuturor teritoriilor locuite de dânșii cu România. Adunarea Națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul cuprins între râurile Mureș, Tisa și Dunăre.
II. Adunarea Națională rezervă teritoriilor sus indicate autonomie provizorie până la întrunirea Constituantei, aleasă pe baza votului universal.
III. În legătură cu aceasta, ca principii fundamentale la alcătuirea noului Stat Român, Adunarea Națională proclamă următoarele:
1. Deplină libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie, prin indivizi din sânul său și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea țării, în proporție cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.
2. Egală îndreptățire și deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din stat.
3. Înfăptuirea desăvârșită a unui regim curat democratic pe toate tărâmurile vieții publice. Votul obștesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporțional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, județe, ori parlament.
4. Desăvârșita libertate de presă, asociere și întrunire liberă, propagandă a tuturor gândurilor omenești.
5. Reforma agrară radicală. Se va face conscrierea tuturor proprietăților, în special a proprietăților mari. În baza acestei conscrieri, desființând fideicomisele, în temeiul dreptului de a micșora, după trebuință, latifundiile, i se va face posibil țăranului să-și creeze o proprietate (arător, pășune, pădure) cel puțin atât cât să poată munci el și familia lui. Principiul conducător al acestei politici agrare e, pe de-o parte, pentru promovarea nivelării sociale; pe de altă parte, potențarea producțiilor.
6. Muncitorimii industriale i se asigură aceleași drepturi și avantagii, care sunt legiferate în cele mai avansate state industriale din Apus.
IV. Adunarea Națională dă expresiune dorinței sale, ca Congresul de Pace să înfăptuiască comuniunea națiunilor libere, în așa chip, ca dreptatea și libertatea să fie asigurate pentru toate națiunile mari și mici deopotrivă, iar în viitor să se elimine războiul, ca mijloc pentru regularea raporturilor internaționale.
V. Românii adunați în această Adunare Națională salută pe frații lor din Bucovina, scăpați din jugul monarhiei austro-ungare și uniți cu Țara Mamă, România.
VI. Adunarea Națională salută cu iubire și entuziasm liberarea națiunilor subjugate până aici în monarhia austro-ungară, anume națiunile cehoslovacă, austro-germană, iugoslavă, polonă și ruteană și hotărăște ca acest salut al său să se aducă la cunoștința tuturor acelor națiuni.
VII. Adunarea Națională, cu smerenie se închină înaintea memoriei acelor bravi români, care în acest război și-au vărsat sângele pentru înfăptuirea idealului nostru, murind pentru libertatea și unitatea națiunii române.
VIII. Adunarea Națională dă expresiune mulțumitei și admirațiunii sale față de Puterilor Aliate, care prin strălucitele lupte purtate cu cerbicie împotriva unui dușman pregătit de multe decenii pentru război, au scăpat civilizația dein ghiarele barbariei.
IX. Pentru conducerea mai departe a afacerilor națiunei române din Transilvania, Banat și Țara Ungurească, Adunarea Națională hotărăște instituirea unui Mare Sfat Național Român, care va avea toată îndreptățirea să reprezinte națiunea română oricând și pretutindeni, față de toate națiunile lumii, și să ia toate dispozițiile pe care le va afla necesare în interesul națiunii.”
Unirea Transilvaniei cu Vechiul Regat al României nu poate fi imaginată fără contribuția neobosită a episcopului greco-catolic Iuliu Hossu. După Marea Unire de la 1 decembrie 1918, acesta a avut o activitate intensă, vizitând sute de comunităţi religioase, participând la pelerinaje și ţinând discursuri, fiind supranumit ”episcopul vizitaţiilor canonice”.
În 1925 a devenit senator de drept, participând, în această calitate, la marea majoritate a dezbaterilor cu privire la rolul bisericii în activitatea ţării.
În 1930, Eparhia de Gherla a devenit Eparhia de Cluj-Gherla, cu sediul la Cluj, iar Iuliu Hossu a devenit Episcop de Cluj-Gherla.
În timpul ocupației maghiare dintre 1940 și 1944, episcopul Iuliu Hossu a fost ținta a două atentate. Primul a avut loc la Cutiș în august 1943, când un pod a fost dezafectat, iar al doilea s-a petrecut la Budac două luni mai târziu, când s-au tras focuri de armă asupra lui, dar a scăpat nevătămat. În ciuda acestor atacuri asupra vieții sale, Iuliu Hossu și-a întărit hotărârea de a-și apăra principiile morale, refuzând să-și abandoneze credincioșii și a continuat să lupte pentru drepturile lor.
În martie 1948, la Moscova avea loc Congresul Pan-Ortodox, care avea să decidă, printre altele, şi desfiinţarea Bisericii Române Unite. În urma acestei decizii în luna mai, episcopul Iuliu Hossu ţinea o predică la Oradea în care le vorbea credincioşilor greco-catolici despre rezistenţă:
„De dragul nimănui nu vom deveni trădători. De dragul nimănui de pe Pământ, noi nu vom părăsi credinţa Maicii noastre Roma. (…) Şi dacă vi se va cere viaţa, trebuie să vi-o daţi pentru credinţa voastră”.
În urma Dictatului de la Viena din 1940, o parte a Transilvaniei a fost ruptă de România și anexată Ungariei. În aceste vremuri de grea încercare, liderii spirituali ai românilor transilvăneni au jucat un rol esențial în menținerea moralului și a speranței în rândul populației, iar unul dintre cei mai recunoscuți și respectați conducători a fost episcopul greco-catolic Iuliu Hossu.
Iuliu Hossu s-a remarcat prin demnitatea și curajul cu care a înfruntat ocupația maghiară. El a protestat în numeroase ocazii împotriva acțiunilor represive ale acesteia, devenind un pilon de rezistență și un simbol al speranței pentru românii transilvăneni. Contribuția sa la menținerea convingerii că Transilvania va reveni României a fost majoră, însă datorită atitudinii sale ferme, Hossu a devenit ținta represiunilor brutale ale autorităților maghiare, fiind adesea amenințat cu închisoarea sau chiar cu moartea.
Printre momentele de confruntare între Iuliu Hossu și autoritățile maghiare se numără evenimentele din martie 1942 și martie 1944. În aceste perioade critice, Hossu a demonstrat că este o personalitate ecleziastică de marcă, dedicată poporului său, arătând iubire și compasiune față de toți, fără urmă de șovinism, consolidându-și astfel poziția de lider spiritual și moral.
În contextul cedării Transilvaniei de Nord-Est către Ungaria, Serviciul Special de Informații (SSI) al României a avut un rol crucial. Înființat la 12 noiembrie 1940 și funcționând sub această denumire până la 15 septembrie 1944, SSI a monitorizat constant comportamentul autorităților maghiare față de populația românească. Agenții SSI au furnizat Bucureștiului informații vitale despre abuzurile și represiunile la care erau supuși românii transilvăneni, contribuind astfel la strategia de rezistență împotriva ocupației.
Iuliu Hossu și alți conducători spirituali ai românilor transilvăneni au jucat un rol esențial în menținerea speranței și a rezistenței în fața ocupației maghiare din perioada 1940-1944.
Din rapoartele şi notele trimise de aceştia, Guvernul român a cerut Budapestei, Berlinului şi Romei încetarea represiunii. Dar, cel mai mare succes a fost acceptarea, de către puterile fasciste garante, a înfiinţării unei Comisii mixte germano-italiene, Roggeri-Altenburg, cu scopul de a cerceta atrocităţile comise de unguri în Transilvania de Nord-Est.
Unul dintre documentele rezultate din activitatea agenţilor SSI în Transilvania este Nota informativă din 13 aprilie 1942, în care se prezintă ecoul discursului ţinut la Radio-Bucureşti de preşedintele Consiliului de Miniştri, Mihai Antonescu, în care se afirma că România nu renunţă la teritoriile cedate. Discursul a făcut ”o impresie de nedescris în rândurile populaţiei româneşti din Ardealul de Nord, ale cărei suferinţe au ajuns la maximum în ultimul timp”.
Pe 14 martie 1942, a avut loc în sala de conferinţe a Băncii Albina din Cluj o şedinţă religioasă organizată de Î.P.S.S. Episcopul Iuliu Hossu, la care au luat parte aproximativ 500 de credincioşi. La un moment dat, au intrat în sală organele poliţieneşti din Cluj şi l-au somat pe conferenţiar să închidă imediat şedinţa, însă acesta le-a comunicat că şedinţa era autorizată verbal de prefectul judeţului, moment în care unul dintre poliţişti l-a apostrofat folosind cuvinte jignitoare și completând cu următoarele:”pe d-ta nu te cunsoc şi nici nu vreau să stau de vorbă cu d-ta; vă somez că, dacă nu părăsiţi imediat sala, voi recurge la forţă publică. La îndemnul Episcopului Iuliu Hossu, asistenţa a refuzat să continue şedinţa, iar participanţii au părăsit sala, intonând în cor cântece religioase, ca Sfinte Dumnezeule, Cu noi este Dumnezeu.
Episcopul Iuliu Hossu este recunoscut ca un simbol al rezistenței românești, mai ales pentru incidentul din martie 1944, care a avut un ecou profund în întreaga comunitate românească. În urma unei altercații minore între un grup de români și unul de maghiari la restaurantul ”Corona” din Brașov, au izbucnit manifestații antiromâneștila Cluj, iar incidentul, deși minor, a fost amplificat pentru a incita la ură și violență împotriva românilor.
Studenții maghiari au asediat și distrus Căminul-internat al Academiei Române Greco-Catolice din Cluj. Pe 8 martie, episcopii Nicolae Colan și Iuliu Hossu au fost amenințați telefonic cu moartea, în timp ce în centrul orașului, un grup de manifestanți maghiari l-a întâlnit pe episcopul Hossu, l-a scuipat și l-a amenințat cu moartea. A doua zi, dr. Iacob Moldovan, directorul Băncii Române, a fost atacat și bătut în centrul orașului. În aceeași seară, Academia teologică Ortodoxă a fost și ea atacată. Se încerca incitarea studenților maghiari la omor, răspândindu-se zvonuri false că doi preoți maghiari, Vasváry și Csia, ar fi fost uciși la Brașov, minciuni care au fost demontate ulterior, demonstrând că cei doi erau în viață și activi în 1947.
Deși se cerea uciderea episcopului Hossu pentru presupusa crimă, violențele nu au dus decât la maltratarea unor clerici români. Pe 10 martie, preotul Valerian Buzuc din comuna Rohia și studentul teolog Traian Moiș au fost și ei bătuți, acte de violență care reflectau tensiunile și ostilitățile din acea perioadă.
În primăvara anului 1944, guvernul de la Budapesta a inițiat o acțiune brutală împotriva evreilor din Transilvania de Nord-Est. Din cei 162.885 de evrei din această regiune, 135.455 au fost uciși. Reprimarea evreilor s-a făcut cu concursul maghiarilor locali, motivați de naționalism șovin și rasismul propagat prin instituțiile maghiare, foarte puțini unguri opunându-se acestor acțiuni, cel mai cunoscut caz fiind cel al episcopului catolic Márton Áron.
Pe de altă parte, mulți români, în ciuda atrocităților ungurești la care erau și ei supuși, au sărit în ajutorul evreilor, ascunzându-i sau facilitându-le fuga în România, solidaritate care a arătat încă o dată curajul și umanitatea românilor în fața barbariei și a persecuției.
De cea mai mare îndrăzneală a dat dovadă episcopul Iuliu Hossu, care a le-a luat apărarea deschis, evreilor, în public, în Pastorala adresată românilor, episcopul Hossu scria: ”Să-i ajutaţi pe evrei nu numai cu gândul, dar şi cu jertfa voastră (...), din caldă iubire omenească.” Tendinţa istoriografiei actuale de eludare a contribuţiei sale în acest plan nu are nicio îndreptăţire, Iuliu Hossu nu a fost şovin, ci un patriot român.
Între 20 -22 septembrie 1948, episcopul Iuliu Hossu a fost chemat la București, unde i s-a cerut să treacă de partea acțiunii guvernului. În Memoriile sale, PS Iuliu Hossu a scris că a fost de nenumărate ori umilit, fapt care l-a tulburat profund.
Cu o ziua înainte de adunarea de la Cluj, care a avut loc la 1 septembrie 1948, și până la plecarea sa la București, unde a fost arestat, Iuliu Hossu a fost reținut la reședință.
La 29 octombrie 1948, episcopul Iuliu Hossu a fost arestat în locuința fratelui său din București și dus la Ministerul de Interne, unde a fost percheziționat și închis într-o celulă. A fost ținut într-o stare mizerabilă până seara, când a fost prezentat ministrului Cultelor, Stanciu Stoian.
În Memoriile sale, Hossu își amintește că, după arestare, s-a rugat și a dat mulțumire Domnului pentru onoarea de a suferi pentru credință. Chiar și în aceste condiții, a rămas ferm în refuzul său de a trăda Biserica, rezistând invitațiilor la defecțiune.
La Dragoslavele, Hossu a respins două invitații la defecțiune venite din partea Patriarhului, care a încercat să-l convingă să se alăture Sinodului ortodox. La 3 decembrie 1948, Patriarhul și ofițeri de Securitate i-au prezentat decretul de dizolvare a Bisericii Greco-Catolice, cerându-i să indice adresa unde ar dori să se retragă.
Pentru a exemplifica condițiile inumane trăite de episcop la Sighet, foame, frig, obligația de a-și face necesitățile în celulă, munca epuizantă în condițiile slăbiciunii sale, absența oricărei îngrijiri medicale, insultele, pedepsele, vom cita două paragrafe din Memoriile PS Hossu:
„Da, aici în Sighet am văzut, am simțit și am trăit «foamea». Se vorbește de atâtea ori de foame și nu ne dădeam și nu ne dăm destul și destul de bine seama ce este foamea; în temnița Sighetului am învățat ce este foamea și greutatea poruncii Domnului, de a o alina oriunde se află, oriunde se vede; […].
Astfel am fost [de] slăbiți, puteam pipăi toate oasele și mă miram cum țin laolaltă de tendoane, când nu mai erau mușchi; zăcând în pat, nu puteam ține picior peste picior, căci cel de dedesubt mă durea, așa încât eram silit să le țin lângolaltă, întinse pe pat; unii dintre frați îmi spuneau același lucru; […].”
Episcopul Iuliu Hossu, un simbol al rezistenței spirituale și al curajului în fața persecuțiilor comuniste, a îndurat ani de detenție și tratamente inumane fără să-și piardă vreodată credința, bunătatea și capacitatea de a ierta. Povestea sa de suferință și devotament față de Biserica Greco-Catolică Română rămâne o mărturie impresionantă a forței spirituale într-o perioadă întunecată a istoriei României.
După arestarea sa din 1948, episcopul Hossu a fost inițial închis la Ministerul de Interne și apoi transferat la mănăstirea Căldărușani în noiembrie 1948. La Căldărușani, el a fost reținut împreună cu alți lideri ai Bisericii Greco-Catolice, sub supraveghere strictă. În ciuda condițiilor grele și a izolării, Hossu și-a continuat activitatea pastorală în secret, inclusiv consacrarea a doi episcopi, Tit Liviu Chinezu și Ioan Chertes, un act de mare curaj care a avut consecințe grave odată descoperit.
Izolarea forțată la Căldărușani nu a reușit să-l doboare pe Hossu. Deși privațiunile fizice erau considerabile, fiind lipsit de libertate și supus unei presiuni psihologice constante, episcopul a continuat să fie un stâlp de rezistență pentru cei din jurul său. El a îndemnat preoții și credincioșii să rămână fideli credinței lor, încurajându-i să vadă în suferința lor un sacrificiu necesar pentru păstrarea valorilor spirituale.
În anul 1950, Hossu a fost transferat la penitenciarul din Sighet, cunoscută și sub numele de ”Închisoarea Elitelor”, unde au fost închiși mulți dintre liderii politici și religioși ai României. Condițiile de la Sighet erau extrem de dure, caracterizate prin frig extrem, hrană insuficientă și lipsa îngrijirilor medicale. Mulți dintre deținuți au murit din cauza acestor condiții inumane.
La Sighet, Hossu a fost supus unui regim de izolare strictă. Cu toate acestea, el nu și-a pierdut niciodată speranța sau credința. În memoriile sale, Hossu descrie cum rugăciunea și meditația spirituală l-au ajutat să treacă peste momentele cele mai dificile. Chiar și în acele condiții, el a găsit puterea de a-i încuraja pe ceilalți deținuți, rămânând un exemplu de demnitate și rezistență.
În 1955, după cinci ani de suferință la Sighet, Hossu a fost transferat la Curtea de Argeș. Aici, deși condițiile erau ceva mai bune comparativ cu Sighet, episcopul a continuat să fie supravegheat și izolat. Nu i s-a permis să revină la activitatea sa pastorală, fiind tratat în continuare ca un prizonier politic.
Un an mai târziu, în 1956, Hossu a fost transferat la mănăstirea Ciorogârla. Deși era o mănăstire și nu o închisoare, condițiile de detenție erau încă restrictive. Episcopul a fost supus unei supravegheri constante și i s-a interzis orice contact cu lumea exterioară sau cu comunitatea sa religioasă. În ciuda acestui fapt, Hossu a continuat să fie un exemplu de credință și devotament. El și-a dedicat timpul rugăciunii și reflecției, întărindu-și și mai mult spiritul.
În cele din urmă, Hossu a fost transferat din nou la mănăstirea Căldărușani, unde a rămas până la sfârșitul vieții sale. Deși încă sub supraveghere strictă, el a reușit să-și păstreze demnitatea și să continue să fie o sursă de inspirație pentru ceilalți. În această perioadă, episcopul a continuat să scrie și să se roage, întărindu-și și mai mult credința și convingerile.
În toate locurile de detenție prin care a trecut, episcopul Iuliu Hossu a fost supus unor tratamente inumane. A fost privat de libertate, izolat de comunitatea sa, supus la frig, foame și lipsa îngrijirilor medicale adecvate. În ciuda acestor suferințe, Hossu a refuzat să renunțe la credința sa sau să colaboreze cu autoritățile comuniste. Bunătatea și iertarea au fost caracteristici definitorii ale vieții episcopului Hossu. El a înțeles că adevărata putere a credinței constă în capacitatea de a ierta și de a iubi chiar și pe cei care te persecută. În memoriile sale, el menționează că nu a simțit niciodată ură față de cei care l-au închis și torturat, ci a văzut în suferințele sale o cale de a se apropia și mai mult de Dumnezeu.
Într-un consistoriu secret desfășurat la 30 aprilie 1973, Papa Paul al VI-lea a dezvăluit numele românului care fusese creat cardinal ”in pectore”. Iuliu Hossu, episcop de Cluj-Gherla, a fost ales în mod postum să devină cardinal, fiind apreciat pentru angajamentul său ferm și pentru devotamentul său în fața persecuției comuniste. În cadrul acestui anunț, Papa a subliniat meritul cardinalului român desemnat prin fidelitatea neclintită față de Sfânta Biserică, precum și prin suferințele și încercările crâncene pe care le-a îndurat din cauza acestei fidelități, un simbol al devotamentului față de Biserică pentru întreaga comunitate românească de rit bizantin.
Episcopul Iuliu Hossu, simbol al rezistenței spirituale și al devotamentului neclintit față de credință, a murit la 28 mai 1970, la spitalul Colentina din București, ultimele sale cuvinte fiind: „Lupta mea s-a sfârşit, a voastră continuă”.
Viața și suferințele sale sunt o mărturie puternică a curajului și a puterii de a ierta, oferind un exemplu etern pentru cei care se confruntă cu opresiunea și persecuția. Hossu a demonstrat că, indiferent de circumstanțe, credința, bunătatea și iertarea pot triumfa întotdeauna asupra urii și nedreptății.
La cimitir, familia episcopului s-a confruntat cu obstacole neașteptate din partea Departamentului de Securitate. Ei au refuzat să permită discursuri sau ceremonii funerare, susținând că Departamentul a intervenit, intimidându-i și opunându-se înmormântării la Cluj, așa cum fusese ultima sa dorință, sau alături de episcopul Aftenie.
Într-o mișcare istorică, la data de 19 martie 2019, Papa Francisc a autorizat Congregația pentru Cauzele Sfinților să pronunțe decretul de recunoaștere a martiriului a șapte Episcopi greco-catolici români: Valeriu Traian Frențiu, Vasile Aftenie, Ioan Suciu, Tit Liviu Chinezu, Ioan Bălan, Alexandru Rusu și Iuliu Hossu, episcopi care au fost uciși din ură față de credință în diverse locuri din România, între anii 1950 și 1970. Astfel, decretul pronunțat a deschis calea pentru beatificarea acestor mărturisitori ai credinței care și-au dat viața pentru principiile lor religioase.
Mormântul episcopului Iuliu Hossu a devenit un loc de pelerinaj pentru credincioșii catolici, fiind considerat un simbol al rezistenței și al credinței în timpul perioadei comuniste din România. După căderea comunismului și ieșirea Bisericii Greco-catolice din catacombe, s-a deschis un proces de beatificare episcopilor martiri, încheiat la data de 2 iunie 2019, la Blaj, când Papa Francisc l-a proclamat Fericit al Bisericii pe Iuliu Hossu, alături de ceilalți șase episcopi uniți care au murit pentru credință în temnițele comuniste.
Această proclamare a făcut din episcopul Hossu un simbol al curajului și al devotamentului față de credință, iar beatificarea lui a adus o speranță și o inspirație nouă pentru credincioșii catolici din întreaga lume. Prin recunoașterea martiriului său și al celorlalți episcopi greco-catolici români, Papa Francisc a subliniat importanța luptei pentru libertatea religioasă și păstrarea credinței în mijlocul încercărilor și persecuțiilor.
Sacrificiul lui Iuliu Hossu rămâne o lumină puternică în istoria religioasă și națională a României. Acest mare episcop și patriot a dat dovadă de o credință neclintită și de un curaj fără limite în fața persecuțiilor comuniste, refuzând să renunțe la valorile sale și la credința sa în Dumnezeu. Prin sacrificiul său, Iuliu Hossu a devenit un exemplu viu de devotament și loialitate față de credință și patrie, inspirând generații întregi să-și apere convingerile și să lupte pentru libertate și dreptate. Prin viața sa dedicată credinței și poporului, Iuliu Hossu a construit un legat de curaj și integritate care continuă să îndrume și să motiveze oamenii în căutarea unei lumi mai bune și mai drepte
Moștenirea lăsată de Iuliu Hossu este una de preț, impregnată cu spiritul curajului și sacrificiului în numele credinței și al valorilor umane fundamentale, iar exemplul său rămâne o sursă de inspirație pentru toți cei care se luptă pentru libertate religioasă și pentru respectarea demnității umane.
