Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În sala de judecată s-a iscat furtuna. Se simte în aerul electrizat dintr-odată. “Vă rog frumos să luaţi loc. Pentru numele lui Dumnezeu, luaţi loc, doamna procuror !” răbufneşte judecătorul, o femeie blajină altfel. Da' de unde, acuzatorul statului insistă, indiferent la rugămintea completului. “Doamna procuror, mă ridic şi plec şi părăsesc sala… vă rog frumos, lăsaţi-mă în pace, procuratura mă aşteaptă de partea astalaltă şi nu mă lasă în pace, aici dumneavoastră la fel, cum vreţi să judec dosarul în condiţiile astea ? Ne ridicăm şi chemăm presa, terminăm cu astea !” fulgeră magistratul dindărătul crucii.
Scena este reală, ea s-a petrecut aievea, n-am schimbat o vorbă din dialogul cu pricina. Disperarea din cuvintele judecătorului de mai sus o intuiesc şi în tăcerea multora dintre colegii săi. Supuşi unei ofensive fără precedent, judecătorii români au devenit uşor, uşor, anexele procurorilor. Maşinării programate doar să confirme rechizitoriile şi atât. Egalitatea de arme între acuzare şi apărare este o gogoriţă propagandistică în care nu mai cred nici studenţii de la… Agronomie. Egalitatea de care vorbeam ar trebui restabilită măcar între procuror şi judecător, apărarea oricum contează prea puţin în ochii funcţionarilor însărcinaţi de Bruxelles să ne monitorizeze poticnelile. Când loturi întregi de judecători sunt plimbate pe la parchet să dea socoteală în legătură cu convorbiri telefonice suspecte, dreptul la un proces echitabil s-a năruit. Cum să împarţi dreptatea dincolo de orice ingerinţă, de vreme ce figurezi cu o calitate incertă într-un dosar penal ? Undeva, la parchet, există o coală pe care tu ai scris o declaraţie ce poate fi folosită oricând împotriva-ţi. Făptuitorul se transformă lesne în învinuit, iar de aici încolo totul este o chestiune de zile. Alegi, iată, să ”colaborezi” cu organul de urmărire penală şi condamni pe bandă rulantă, ce imparţialitate şi convingeri proprii ? Nu se cade, de dragul orgoliului profesional, să-ţi pierzi roba sacrosanctă şi aura de magistrat. Aşa că faci din carieră un compromis ruşinos, cu gândul la pensia ce va să fie cândva. Uneori îţi sare ţandăra chiar în timpul şedinţei de judecată şi ameninţi cu presa, la atâta îţi reduci revolta. Te sufocă frustrarea, dar îţi accepţi statutul de persoană vulnerabilă, aflată pe o listă de bănuiţi. “Mă ridic şi părăsesc sala, chem presa !” este şi acesta un chip al reformei justiţiei neaoşe în epoca globalizării absurde. Să ni-l asumăm ca atare şi să-l dezvăluim opiniei publice, cât să-l mai pitim ?
Un judecător îl sună pe poliţistul din comună, prin intermediul primarului, şi-i cere o audienţă. Şeful de post îi primeşte curtenitor şi îi înregistrează pervers, prin depăşirea limitelor mandatului legal. Ştiţi ce se scrie în hotărârea de condamnare a primului ? N-o să vă vină să credeţi, zău ! Cică “Era clar şi fără putinţă de tăgadă că în asemenea cazuri venea (n.m. judecătorul) pentru rezolvarea unei probleme nelegale, care nu se putea rezolva la telefon” !!? Aşadar, dragi judecători, un tovarăş de-al vostru a instituit o prezumţie de incorectitudine de care veţi scăpa anevoie. Oriunde veţi merge, după o prealabilă discuţie telefonică, veţi fi însoţiţi de nemeritata suspiciune, “clar şi fără putinţă de tăgadă” !.
Şi atunci, ca să nu ai necazuri cu Ministerul Public, nu e mai înţelept să “înghiţi” toate “gogoşile judiciare” aruncate dintr-acolo ? Decât să plângă mama, mai bine să jelească ăia din boxă, sună dintotdeauna deşteptăciunea băştinaşă. Supus unor presiuni şi provocări neîntâlnite altădată, judecătorul român este pândit la fiecare pas. În sală, procurorul de şedinţă, afară, Parchetul, sub robă şi-n dosul Bibliei de pe masă, microfoane. Başca ecranul televizorului şi hârtia de ziar, toţi îi sunt potrivnici, nimeni nu-i sare în ajutor. Iar deasupra, nemulţumirea justiţiabililor, niciodată împăcaţi cu verdictul ! O singură scăpare are: competenţa şi corectitudinea !
“Orfanii Justiţiei” este sintagma defel onorabilă cu care sunt gratulaţi tinerii ieşiţi de pe băncile Institutului Naţional de Magistratură. Li se zice aşa pentru “n-au mamă, n-au tată “ şi condamnă exemplar, cu deplasată severitate. De parcă noi, cei vechi, eram altcumva în tinereţe ! Aidoma gândeam şi noi, în excesele justiţiare ale pubertăţii…Norocul nostru s-au numit şefii cărora ne subordonam, adesea cu îndărătnicie, şi care ne temperau zeloşenia. Azi, “orfanii” de care vă povestesc au şefi tot dintre ei, iar un exces n-a domolit nicicând un alt exces. Dimpotrivă, s-au aţâţat unul pe altul şi de aici lipsa de măsură în hotărârile judecătoreşti recente.
Un judecător se plânge că sediul instanţei e înţesat de microfoane şi deplânge imprudenţa unei colege: “…nu e conştientă că în birou nu se vorbeşte …(…) În toate birourile. Şi la mine şi la …A trebuit s-o scot, «bă, nu aici», să nu …Da, la ea în birou vorbeşte… (…) Păi, da' se aude … Ştiţi cum vibrează pereţii ?” Vasăzică, Justiţia vibrează. La orice semnal transmis dinspre cei care au montat aparatele de ascultat, tehnica de interceptare. Să ne mai mire, prin urmare, soluţiile pronunţate în dosarele controversate ? Deloc.
Alt judecător se confesează traficantului de influenţă: “Deci îţi spun eu ! Este ca la piaţă: cine dă mai mult. Şi nu se poate aşa ceva”. Ba bine că nu, se poate, o arată ultimele anchete anticorupţie. “Hai la mine, am o achitare proaspătă, abia culeasă, e ecologică ! O dau ieftin”, aud parcă strigându-se dindărătul tarabei pe care este desenată o balanţă. Sau : “Vând la preţuri negociabile pedepse neprivative de libertate, gustaţi-le, sunt zemoase şi dulci !” Ori : “Apropiaţi-vă, aveţi posibilitatea să cumpăraţi de la mine pachete promoţionale cu liberări provizorii şi amenzi administrative, nu costă cine ştie ce, e final de sezon !”
Mă doare visul de odinioară scriind toate astea, închipuirile despre dreptate trăite de studentul la drept care am fost cândva s-au năruit pe rând. O scriu cu părere de rău şi simt deşirându-se definitiv toate iluziile mele….
Citește pe Antena3.ro
