Lăptuci cu aromă de diamante

Ce n-au ştiut primii noştri îmbogăţiţi, ce nu aveau ei de unde să ştie şi nici nu puteau să înveţe repede era cea de-a doua poveste a banilor mulţi. Prima poveste era scurtă şi simplă: dădeau un tun şi se umpleau de bani. A doua poveste pe cât de încântătoare părea la prima înfăţişare, pe atât de vastă şi plină de necunoscute se dovedea.

Îşi cumpărau o maşină mare, îşi construiau o casă mare, îşi luau un câine mare, nu mai fumau ţigări, fumau trabucuri, fiindcă erau mari, nevestele dând de un trai bun se făceau repede mari, în hoteluri nu mai ocupau o cameră, ci un apartament, pe cel mai mare, chiar şi pantofii şi-i comandau cu un număr mai mare, ca să priceapă şi pantoful că omul trăia pe picior mare. Iar banii, în loc să se împuţineze, se înmulţeau. Cu cât luau mai mult din grămada de bani, cu atât grămada se făcea mai mare.

E tare obositor să nu poţi să-ţi cheltuieşti banii, să câştigi mai mult decât poţi să risipeşti. Soluţia nu mai era să cumperi mare, ci să cumperi mult. Primii noştri îmbogăţiţi şi-au cumpărat mai multe maşini mari, şi-au construit mai multe vile mari, şi-au luat mai mulţi câini uriaşi, unii s-au căsătorit de mai multe ori, alţii şi-au plătit mai multe amante, cât despre pantofi, oricât ar fi fost de scumpi, nu erau niciodată suficient de scumpi ca să se vadă cât sunt de mulţi.

Pur şi simplu nu mai merita să dai banii pe vile, iahturi, maşini şi femei, fiindcă alţii aveau şi mai multe. Unii bani s-au dus pe călătorii, dar şi acestea, oricât de multe şi de lungi ar fi fost, nu afectau grămada mare de bani. În ţările pe unde călătoreau, primii noştri îmbogăţiţi au aflat că oamenii cu bani cumpără diamante, tablouri şi lucruri mici, dar de mare valoare, pe care le ascund în depozitele unor bănci mari. Şi că plăcerea lor cea mai mare era să nu se ştie ce averi mari au.

Un mare îmbogăţit de-al nostru era să damblagească atunci când a citit într-o revistă pentru magnaţi că americanul, care putea să-şi cumpere un transatlantic ca să facă înconjurul lumii, a înfruntat singur oceanele într-o barcă şi că alt miliardar, care îşi putea permite şi o flotilă de supersonice, a traversat Canalul Mânecii într-o avionetă cu pedale.

Cel mai rău era s-o păţească un mare îmbogăţit de-al nostru, care a cheltuit cât pentru o vilă mare, o maşină mare şi un ciobănesc mioritic de nouăzeci de kile, pentru vanitatea de a participa la banchetul anual al celor mai bogaţi oameni de afaceri din America. La ce mai e bună bogăţia dacă tu, un român de vază şi om cu mai multe tunuri la activ, toate pe rol în mai multe tribunale, şi cu cele mai multe partide pe statele de plată, nimereşti la sindrofia miliardarilor din tată în fiu între doi bătrânei scorţoşi şi tăcuţi, care consumă toată seara doar câte o frunză mică de lăptucă.

Dar şi aceea, după ce o armată de chelneri a dus-o şi a adus-o dezinfectată de la bucătărie de mai multe ori? E drept, în farfurii brodate cu diamante. Numai că omul nostru plin de bani ştia ce-s lăptucile, nu şi diamantele.