x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Lecţia numărul unu

7
Autor: Adrian Vasilescu 22 Sep 2013 - 14:13
Acum o săptămână s-au împlinit cinci ani de când o criză cumplită, cea mai dură şi cea mai lungă din epoca postbelică, răscoleşte planeta. Cu două excepţii notabile. Prima e America, unde criza a început cu un an mai devreme, când a căzut cu zgomot piaţa imobiliară. A doua e Japonia, aflată în criză de la începutul anilor 1990.

De luni, 16 septembrie, lumea largă a intrat în al şaselea an de criză. În al şaselea an de criză a intrat şi România. Timp de cinci ani însă, din septembrie 2008 şi până în prezent, criza noastră şi-a arătat toate feţele urâte ale unui ciclu economic ajuns în faza declinului. Dar, mai cu seamă, ne-a învăţat cât rău pot să facă – ţării în general, economiei în special – emoţiile îngroşate la maximum.

A dat însă Dumnezeu şi emoţiile, aşa îngroşate cum au fost, nu au degenerat în panică. Istoria păstrează amintiri dramatice din timpul crizei din 1929-1933, când panica a îmbrăcat forme dintre cele mai violente. Lumea năvălea în bănci, distrugea vitrinele, ghişeele bancare, cerea numerar. Acum, de o astfel de panică am fost feriţi, deşi stimulatorii de emoţii au agitat alarmele întruna: ba că vor fi falimente bancare şi că statul va umbla la buget ca să susţină băncile; ba că vor fi confiscate depozitele de peste o sută de mii de euro; ba că nici depozitele de sub o sută de mii de euro n-ar fi tocmai în siguranţă. Deşi toate aceste alarme, alimentate de avalanşe de zvonuri, n-aveau nicio legătură cu realitatea într-o ţară ca România, unde n-a căzut nicio bancă, de la buget nu s-a mişcat niciun leu pentru a fi salvată vreo bancă (în timp ce multe alte ţări au apelat din greu la bani bugetari pentru a salva bănci) iar depozitele s-au dovedit a fi în deplină siguranţă. De altfel, alarmele nici n-au prea fost luate în seamă. Aşa se şi explică de ce deţinătorii de depozite n-au dat năvală în bănci să-şi retragă banii. Au făcut-o câteva mii dintre cei cu depozite mari, în primul an de criză, dar după ce lumea s-a lămurit că alarmele sunt false, lucrurile au luat un curs optim: depozitele bancare n-au scăzut, ci au crescut. Până la urmă, producătorii de zvonuri s-au trezit că ei vorbesc, ei aud.

E drept, n-a fost panică în bănci, dar aceşti cinci ani care au trecut din toamna lui 2008 au adus în prim-plan un adevăr ce e numai în aparenţă paradoxal. Şi anume, că oricât de puternice au fost loviturile date de criză – recesiuni, şomaj masiv, scăderi de venituri, restrângeri de finanţări, falimente în lanţ – , agitaţia emoţională a lovit cu şi mai multă putere. A făcut un mare rău procesului de finanţare, învrăjbind băncile cu clienţii lor. Şi a făcut un rău şi mai mare întregii societăţi, fiindcă a descurajat populaţia şi România a pierdut astfel o imensă oportunitate. Aceasta, cred eu, trebuie să fie lecţia numărul unu: că în faţa unui duşman cum este criza actuală, a cărei durată n-o poate nimeni aprecia, soluţia nu este depunerea armelor, ci lupta îndârjită pentru a schimba răul în bine. 

Serviciul de email marketing furnizat de