Lecţia numărul unu

Acum o săptămână s-au împlinit cinci ani de când o criză cumplită, cea mai dură şi cea mai lungă din epoca postbelică, răscoleşte planeta. Cu două excepţii notabile. Prima e America, unde criza a început cu un an mai devreme, când a căzut cu zgomot piaţa imobiliară. A doua e Japonia, aflată în criză de la începutul anilor 1990.

De luni, 16 septembrie, lumea largă a intrat în al şaselea an de criză. În al şaselea an de criză a intrat şi România. Timp de cinci ani însă, din septembrie 2008 şi până în prezent, criza noastră şi-a arătat toate feţele urâte ale unui ciclu economic ajuns în faza declinului. Dar, mai cu seamă, ne-a învăţat cât rău pot să facă – ţării în general, economiei în special – emoţiile îngroşate la maximum.

A dat însă Dumnezeu şi emoţiile, aşa îngroşate cum au fost, nu au degenerat în panică. Istoria păstrează amintiri dramatice din timpul crizei din 1929-1933, când panica a îmbrăcat forme dintre cele mai violente. Lumea năvălea în bănci, distrugea vitrinele, ghişeele bancare, cerea numerar. Acum, de o astfel de panică am fost feriţi, deşi stimulatorii de emoţii au agitat alarmele întruna: ba că vor fi falimente bancare şi că statul va umbla la buget ca să susţină băncile; ba că vor fi confiscate depozitele de peste o sută de mii de euro; ba că nici depozitele de sub o sută de mii de euro n-ar fi tocmai în siguranţă. Deşi toate aceste alarme, alimentate de avalanşe de zvonuri, n-aveau nicio legătură cu realitatea într-o ţară ca România, unde n-a căzut nicio bancă, de la buget nu s-a mişcat niciun leu pentru a fi salvată vreo bancă (în timp ce multe alte ţări au apelat din greu la bani bugetari pentru a salva bănci) iar depozitele s-au dovedit a fi în deplină siguranţă. De altfel, alarmele nici n-au prea fost luate în seamă. Aşa se şi explică de ce deţinătorii de depozite n-au dat năvală în bănci să-şi retragă banii. Au făcut-o câteva mii dintre cei cu depozite mari, în primul an de criză, dar după ce lumea s-a lămurit că alarmele sunt false, lucrurile au luat un curs optim: depozitele bancare n-au scăzut, ci au crescut. Până la urmă, producătorii de zvonuri s-au trezit că ei vorbesc, ei aud.

E drept, n-a fost panică în bănci, dar aceşti cinci ani care au trecut din toamna lui 2008 au adus în prim-plan un adevăr ce e numai în aparenţă paradoxal. Şi anume, că oricât de puternice au fost loviturile date de criză – recesiuni, şomaj masiv, scăderi de venituri, restrângeri de finanţări, falimente în lanţ – , agitaţia emoţională a lovit cu şi mai multă putere. A făcut un mare rău procesului de finanţare, învrăjbind băncile cu clienţii lor. Şi a făcut un rău şi mai mare întregii societăţi, fiindcă a descurajat populaţia şi România a pierdut astfel o imensă oportunitate. Aceasta, cred eu, trebuie să fie lecţia numărul unu: că în faţa unui duşman cum este criza actuală, a cărei durată n-o poate nimeni aprecia, soluţia nu este depunerea armelor, ci lupta îndârjită pentru a schimba răul în bine.