Locul

Lucrurile se leaga. Intai nu stii nimic despre un loc, apoi locul acela se intampla sa-ti devina familiar. Dupa care, daca ti-e dat, descoperi oameni care nu fac altceva toata viata lor decat sa afle cat mai multe despre loc, despre comuna, targul sau metropola respectiva. Si ce-i mai interesant, in preocuparea asta cumva obsesiva, nu-i cantitatea cunostintelor, ci motivele care intretin pasiunea. Stiu un roman stabilit de zeci de ani la New York caruia, daca-i inspiri incredere, daca te arati curios, dornic de a cutreiera unul din cartierele ignorate de ghidurile turistice, iti marturiseste ca e "doctor in materie de New York". Stiu, de asemenea, un invatator care a publicat, ca fiu al satului, o carte despre asezarea in care s-a nascut si a slujit pana la batranete, cu sentimentul ca s-a nimerit printr-un mare noroc in buricul universului. Motivele pentru care si-a iubit satul, sunt tot atat de profunde si de semnificative ca ale celui ce-si zice "doctor in New York". Si oraseanul, si dascalul de tara, cand m-am minunat de gravitatea evlavioasa cu care-si considerau determinarile mi-au oferit aceeasi explicatie: E o treaba pe care n-o intelegi decat dac-o faci.

Intr-o vreme, cand scriam interviuri cu oameni care realizasera ceva in viata, le adresam, celor a caror optiune profesionala imi parea, doar fiindca era foarte deosebita de a mea, de neinteles, intrebarea: sincer, dar sincer de tot, de ce va place munca dumneavoastra? Cel mai tare ma intriga patosul cu care inginerii vorbeau despre ingineria lor. Mergeam pe santierul unui baraj, oamenii locuiau in baraci, se lucra in conditii grele, de neacceptat, familiile indurau tot felul de privatiuni, distractiile erau modeste, o bere duminica la iarba verde sau un serial de televiziune la bulgari, totusi inginerii reuseau sa fie mai infierbantati, chiar daca nu si mai montati in inventarierea motivatiilor, ca artistii, bunaoara, sau ca oamenii de stiinta. La Vidraru, unde am dezbatut o noapte intreaga, asa, ca in Renastere, cand se adunau mai multi intelepti, ca sa decida care arte si stiinte erau mai importante decat celelalte, m-am ales cu aceeasi invitatie, pe care mi-au servit-o ulterior doctorul in New York si autorul monografiei complete a unui sat: "Ai sa intelegi cand vei face si tu ce facem noi".

M-am gandit la toate astea dupa ce am citit o carte minunata, scrisa in 1972 de un fiu al comunei Domnesti. Acesta - Petre Ionescu-Muscel - ajuns doctor al Universitatii din Roma si profesor universitar la Bucuresti, si-a intocmit "amintirile" intr-un tom de 240 de pagini ca pe un testament al facerilor sale de bine pentru locul unde a vazut lumina zilei. Pentru cei din Domnesti, comuna e si azi centrul universului, iar juristul, devenit somitate in domeniu, Ambasadorul cel Mare. Ce-i uimitor la aceasta carte - tiparita de Societatea Culturala din comuna, cu cheltuiala unei doamne, Catia Radulescu, fara nici o legatura cu Domnestiul - e patetismul inalt al povestirii. Doamna Catia Radulescu s-a simtit probabil motivata de mesajul unic al naratiunii s-o editeze. Nu ca sa nu se piarda inca o carte, ci ca sa nu se piarda un sentiment: iubirea de un loc. Dragostea fara meandre pentru ceea ce, in sufletul celor mai multi din noi, e Locul.