Lui Robert Cazanciuc i-au murit lăudătorii?!...

Temându-se, pe semne, că lumea a început să îl dea uitării, fostul ministru al justiției, Robert Cazanciuc, a apelat la valoroasa experiență pe care a acumulat-o ca purtător de cuvânt al Parchetului General în mandatul Laurei Codruța Kovesi și a ieșit la rampă cu un text prolix, cu pretenția de a fi luat drept Raport de activitate.

Ce dorește a ne spune ex- ministrul de justiție? Nimic altceva decât că <<în ultimii doi ani, 2013-2015, sistemul juridic a cunoscut poate cea mai însemnată evoluție pozitivă de după 1989>>. Dincolo de acest dubitativ de fațadă- <>- este de remarcat modestia de care dă dovadă Robert Cazanciuc atunci când își auto-evaluează și își auto-medaliază performanțele, de vreme ce acești <> sunt exact perioada în care el s-a aflat la conducerea ministerului.

Se cuvine, de asemenea, să reținem lipsa unui elementar respect pentru activitatea tuturor celor care, în ultimii 26 de ani, au condus Ministerul Justiției de care dă dovadă Robert Cazanciuc, de vreme ce domnia sa se auto-gratulează cu formula <>.Care, cu sau fără acel <>, tot a auto-premiere aduce.

Rămâne, totuși, să vedem dacă emitentul raportului are suficiente și solide motive să fie atât de mândru de bilanțul celor doi ani de mandat. Cât privește criteriile cu care operează auto-elogiosul ex-ministru acestea sunt enunțate în următorii termeni:<< Cei mai relevanți indicatori pentru evaluarea reformei sistemului judiciar îi reprezintă raportul MCV și nivelul de încredere al cetățenilor.>>

Cum stăm cu raportul MCV ne lămurește tot Robert Cazanciuc de la care aflăm că exigenții examinatori de la Comisia Europeană au renunțat- pentru prima oară după 2007!- la << vechile recomandări politice privitoare la statul de drept>>. Toate bune și frumoase, numai că Robert Cazanciuc a uitat să ne spună ( dacă a avut cumva de gând să facă treaba asta?) cel puțin două lucruri:

-1) În cursul mandatului cărui ministru de justiție și pentru care motive a fost instituit acest Mecanism de Cooperare și Verificare? Un mecanism care, după cum ne-am convins pe propria piele, a fost mai mult unul de verificare, ale cărui reguli s-au schimbat într-un mod incorect pe parcurs dar cam prea puțin cooperant, în regim de parteneriat, între evaluatori și evaluat;

- 2) Cu ce ne-am ales noi, România și românii, dacă, până la urmă, Comisia Europeană a decis să renunțe la <>? Mai direct spus: dacă și, mai ales, când vom fi admiși în Spațiul Schengen?

Pun această a doua întrebare, dat fiind faptul că, potrivit recentelor declarați ale cancelarului german, Angela Merkel, pentru a beneficia de o decizie favorabilă trebuie să mai așteptăm noul raport MCV, urmând ca numai după asta Germania să își dea acordul. Numai că, și aici, există cel puțin două semne de întrebare. Primul este cel pe care îl suscită luările de poziție ale unor state membre ale UE care cer, dacă nu renunțarea la Spațiul Schengen, atunci măcar suspendarea temporară a aplicării prevederilor sale.

Mai pe românește spus, putem avea (ne) șansa să ne trezim că am ajuns exact la spartul târgului. Cel de-al doilea semn de întrebare este determinat de unele informații care circulă în spațiul public potrivit cărora <>i-ar fi spus foarte pe șleau premierului Dacian Cioloș că, dacă nu acceptăm cotele de imigranți stabilite de la centrul de comandă al uniunii, atunci nici că mai pupăm Schengen prea curând.

Revenind la prima întrebare, aș mai preciza că MCV-ul a fost instituit la 1 ianuarie 2007 având ca obiectiv evaluarea progreselor înregistrate în realizarea angajamentelor asumate de către România în domeniul reformei sistemului judiciar. Dată la care ministru al justiției era Monica Macovei. Una și aceeași persoană cu euro-pârâcioasa de lugubru renume de pe urma căreia țara noastră a fost atât de mult și de nedrept ținută la porțile Spațiului Schengen.

Aceeași Monica Macovei care, în calitate de ministru al justiției, i-a vârât în mod abuziv pe procurori în corpul magistraților, stabilind, prin aceasta, condițiile unei veritabile dictaturi a procurorilor asupra completelor de judecată, prin faptul că judecătorii s-au trezit puși în situația de a executa fără crâcnire sentințele date de către proaspeții lor colegi de magistratură. În acest fel, s-a declanșat o cascadă de sentințe incorecte.

Subiect pe care Robert Cazanciuc îl evită cu desăvârșire. Având certe motive personale să o facă, atâta vreme cât el însuși a declarat, cu subiect și predicat, că,sub ocârmuirea sa ministerială, procurorii vor rămâne bătuți în cuie în magistratură. Ceea ce s-a și întâmplat, de vreme ce, procuror în cuget și simțiri fiind, semnatarul raportului despre care discutăm a vrut să demonstreze că este și un om care se ține de cuvânt. Și, din păcate, s-a ținut!

O altă întrebare la care era necesar ca fostul ministru să răspundă era următoarea: în ce stadiu se află actul normativ privind răspunderea materială a magistraților? A fost el finalizat și trimis spre examinare și adoptare Parlamentului sau fostul ministru l-a predat succesoarei sale așa cum se procedează în cazul unui colegial schimb de ștafetă? Și de data aceasta, Robert Cazanciuc tace cu strășnicie, lucru de care iarăși nu trebuie să ne mirăm știut fiind faptul că multe sentințe nedrepte, drastic sancționate la CEDO și pentru care visteria statului plătește bani grei, au fost dictate de către confrați săi, procurorii.

În schimb, autorul supra- elogiosului raport face un amplu și stufos inventar al <> pe care, sub înțeleapta și clarvăzătoarea sa conducere, justiția le-a obținut, zi de zi, ceas de ceas și pas cu pas. Fără, însă, a ne spune și nouă, muritorilor de rând, care sunt argumentele și dovezile care susțin valabilitatea referirilor la nivelul de încredere a cetățenilor în actul de justiție. Nivel de încredere despre care nu prea avem semnale convingătoare cum că s-ar afla la cote atât de dătătoare de optimism și de satisfacție.

În acest fel se și explică tăcerea totală pe care fostul titular al ministerului justiției o păstrează cu maximă stăruință asupra acelor subiecte aflate într-o relație cauzală directă cu nivelul real al încrederii publice în actul de justiție, cum ar fi: apetența DNA pentru dosarele de corupție dintr-o anumită parte a spectrului politic, cazurile de corupție din lumea justiției sau haosul care domnește în sistemul penitenciar. Realități dureroase dar care, place sau nu, fac și ele parte din adevăratul bilanț al ministeriatului lui Robert Cazanciuc.

Așa după cum nu înțeleg ce rost avea atacul lui Robert Cazanciuc la adresa <> care au <>. Așadar, un politician care își permite să ia atitudine publică împotriva unor decizii judecătorești greșite –și, din păcate, are de unde alege!- nu o face pentru că dorește să asigure supremația legii și a legalității, ci pentru că urmărește interese meschine, tipic politicianiste. Urâtă mentalitate de procuror din specia Monicăi Macovei mai are Robert Cazanciuc!


Dacă ar fi fost vorba doar despre un simplu bilanț al celor doi ani de mandat ministerial, Raportul lui Robert Cazanciuc putea fi citit doar într-o asemenea cheie, fără alte pretenții. Dar, în condițiile în care fostul ministru se socotește îndreptățit să își dea calificative atât de măgulitoare, lucrurile iau altă întorsătură. Pe cale de consecință,pornind de la cele câteva subiecte deschise la care am făcut referire și care preocupă intens mediul juridic și societatea noastră ne putem întreba dacă tocmai domnia sa este cel mai îndreptățit să pună note la purtare și să traseze prețioase indicații mediului juridic, politic și civic?

Cât privește amănuntul că, deși a fost dat publicității acum o săptămână, Raportul ex-ministrului Robert Cazanciuc nu a reușit să rețină interesul mediului nostru juridic, universitar sau al celui academic, de data asta chiar că nu avem motive să ne mirăm. Simplul recurs la zicerea din bătrâni despre inșii cărora <>și adaptarea sa la cazul de față ne scutește de orice alte comentarii.