Macedonia după summit-ul nato

Prima consecinţă a refuzului invitării Macedoniei spre a deveni membru NATO s-a produs: căderea guvernului şi organizarea de alegeri anticipate. Deşi, aparent, demisia cabinetului Gruevski este un act de onoare, constînd în asumarea răspunderii pentru durerosul eşec suferit la Summit-ul de la Bucureşti, în realitate ea reprezintă încercarea de a valorifica creşterea paradoxală de popularitate obţinută de premier.

Prima consecinţă a refuzului invitării Macedoniei spre a deveni membru NATO s-a produs: căderea guvernului şi organizarea de alegeri anticipate. Deşi, aparent, demisia cabinetului Gruevski este un act de onoare, constînd în asumarea răspunderii pentru durerosul eşec suferit la Summit-ul de la Bucureşti, în realitate ea reprezintă încercarea de a valorifica creşterea paradoxală de popularitate obţinută de premier. Departe de a fi ţinta acuzaţiilor şi a frustrării publice, acesta este privit ca un erou care s-a ţinut tare în faţa şantajului extern şi a protestat cu demnitate împotriva deciziei nedrepte şi "trădării" Alianţei Atlantice. Pe un atare fundal electoratul de dreapta este înclinat să uite reproşurile legate de liberalizarea regimului vizelor cu Albania sau de complezenţa faţă de autodeterminarea Kosovo; subiecte susceptibile a fi contribuit doar la creşterea popularităţii partidelor albaneze. Se conturează astfel perspectiva neliniştitoare ca, mizînd pe cartea naţionalistă fără restricţiile autoimpuse pînă acum, actualul şef al executivului să se vadă reconfirmat la putere cu un sprijin popular mai mare, dar şi cu un mandat mai naţionalist.

 

Întrucît naţionalismul se adună totdeauna în vase comunicante, este limpede că escaladarea naţionalismului macedonean va determina escaladarea celui albanez în Macedonia. Vor putea oare rămîne guvernele de la Tirana şi Priştina – dominate, la rîndul lor, de personalităţi politice de dreapta – insensibile faţă de aceste dezvoltări implicînd soarta unei importante comunităţi albaneze aşezate pe un teritoriu strategic, punte între Albania şi Kosovo? Puţin probabil!

 

Pînă la alegerile programate a avea loc în toamnă, recunoaşterea Kosovo ca şi demarcarea frontierei cu acesta vor fi inevitabil îngheţate; în timp ce dezbaterea asupra numelui ţării va fi evitată ca fiind o preocupare a altora, nu a macedonenilor. În schimb, partidele albaneze vor fi îmboldite ca, în concurenţa dintre ele, să îşi amplifice dincolo de limitele rezonabilului retorica legată de autonomia politică şi culturală (legea privind utilizarea limbii albaneze şi a steagului, protecţia foştilor combatanţi paramilitari albanezi şi închiderea dosarelor lor la Tribunalul Penal de la Haga etc.) putîndu-se ajunge la cererea de confederalizare a statului. Un asemenea curs va influenţa şi va fi influenţat de aspiraţiile secesioniste, deja declarate, ale Republicii Srpska şi ale sîrbilor kosovari. Se va redeschide astfel dosarul albanez la nivelul întregii regiuni a Balcanilor de Vest. Cui serveşte aceasta? Evident, celor nemulţumiţi de rezoluţia cu care tocmai păruse că s-a închis respectivul dosar.

 

În culisele diplomaţiei euro-atlantice se vorbeşte că opoziţia Greciei faţă de intrarea Macedoniei în NATO nu a avut problema numelui decît ca pretext. (La limită numele ţării şi extinderea Alianţei puteau fi separate.) În realitate, Guvernul de la Atena – pe care mulţi îl acuză de a fi un cal troian al Rusiei – ar fi acţionat în aplicarea unei înţelegeri agreate cu Moscova, înţelegere care, în unele din aspectele sale, ar fi fost cunoscută şi acceptată şi de Tirana. Pentru Grecia important era ca Macedonia să candideze în grupul statelor cu identitate incertă şi probleme constituţionale încă nerezolvate (alături de Bosnia, Serbia şi Kosovo), precum şi ca ea să fie folosită în raporturile cu SUA drept ostatic, garantînd integrarea euro-atlantică a Serbiei. Pentru Albania se crea oportunitatea apărării cauzei minorităţii albaneze din poziţia de aliat oficial al Occidentului şi cu avantajul unui spor de securitate în comparaţie cu Macedonia. Pentru Rusia, apariţia unei noi crize albaneze în Balcani este ocazia de a repune în discuţie statutul Kosovo şi al relaţiei dintre acesta şi Serbia în context regional. Nodul kosovar care nu a putut fi tăiat convenabil pentru Rusia ar urma să fie abordat într-un pachet mai amplu, pe principiul potrivit căruia "atunci cînd nu ştii cum să rezolvi o problemă, fă-o mai complicată!".

 

O asemenea strategie a abordării virajelor prin derapaj este însă riscantă, întrucît mişcarea poate scăpa oricînd de sub control. Aceasta cu atît mai mult cu cît în manevră sînt interesaţi mai mulţi jucători, avînd fiecare o altă destinaţie. Spectrul unei noi perioade de instabilitate în Balcanii de Vest creează insecuritate pentru întreaga Europă, dar mai ales pentru ţările învecinate (printre care şi România). Temerile şi nervozitatea aferentă sînt cu atît mai mari cu cît Summit-ul de la Bucureşti a demonstrat că obişnuitei indecizii europene i se asociază acum şi o inedită impotenţă americană. Or, cînd mîna celor mari şovăie, cei mici intră în isterie. Vara de după "succesul" Summit-ului se anunţă fierbinte.

Şi nu numai în Macedonia.