Made in China

Orice turist care vine la Paris îşi începe de obicei vizita cu cinci sau şase obiective extrem de celebre: Catedrala Notre-Dame, Turnul Eiffel, Muzeul Luvru, colina Montmartre cu pictorii ei din Place de Tertre, Bulevardul Champs-Elysées... Încântaţi de ceea ce văd, vrăjiţi de oraşul Paris, îmbătaţi de atâta artă şi aromonie, de atâta istorie şi cultură, turiştii scot cu uşurinţă bănuţul din buzunar pentru a-şi cumpăra câte o amintire: câte o micuţă replică în metal al Turnului Eiffel sau, de ce nu, un mic tablou în ulei reprezentând colina Montmartre cu Biserica Sacre-Coeur în vârf.

Turistul pleacă apoi la el acasă, în Europa sau pe alte continente, şi-şi pune suvenirurile undeva pe o etajeră, le mai arată la prieteni, mai visează în faţa lor şi oftează întrebându-se "oare când o să mai apuc să mai merg pe la Paris?". Nimic anormal până aici. Cine nu vrea să-şi cumpere un suvenir dintr-o ţară străină, dintr-un oraş de care s-a îndrăgostit? Ce nu ştie însă turistul este că o bună parte din suvenirurile sale riscă să fie obiecte fabricate în... China.

Orice turist care se află pe colina Montmartre la Paris şi se îndrăgosteşte de câte o reproducere după un tablou de Utrillo sau de câte o mică pânză reprezentând cabaretul Le lapin agil, orice turist deci care face o astfel de achiziţie discută de obicei întâi şi întâi cu negustorul sau cu proprietarul magazinului. Care negustor sau proprietar jură cu mâna pe inimă că obiectul respectiv este sută la sută creaţia unui artist francez local continuator al spiritului impresionist şi al boemei artistice de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Numai după o anchetă serioasă şi numai după intervenţia unui specialist apare însă la lumină adevărul: multe dintre tablourile reprezentând străzile pitoreşti din Montmartre sunt făcute de pictori chinezi care nici n-au pus vreodată piciorul pe solul francez.

Nu spun că aceste reproduceri reprezentând Parisul sau Veneţia, făcute în sute de ateliere din China, n-ar fi bine realizate. Chinezii demonstrează de mult că sunt capabili să copieze orice obiect industrial şi să aibă uneori mai multă imaginaţie decât occidentalii. Din acest punct de vedere revanşa lor este totală faţă de Occident. Dar mai rămâne problema intrinsecă a simbolului: ce valoare mai are amintirea când obiectul cumpărat la Paris şi destinat să-ţi perpetueze o legătură emoţională cu acest oraş poartă undeva bine ascunsă menţiunea made in China?

Faptul că această mare ţară cu o tradiţie milenară a ieşit din tunelul în care o împinsese revoluţia culturală este o veste bună pentru întreaga umanitate, iar dezvoltarea economică a Chinei a provocat pretutindeni o sinceră admiraţie. Există însă şi un aspect aberant al acestei expansiuni economice a Chinei. Un turist european care se află la New York înainte de Crăciun şi-şi propune să cumpere cadouri pentru familia sa este pus în faţa unei abundenţe de propuneri absolut copleşitoare. Dacă îi trece însă prin cap să caute un articol de îmbrăcăminte sau de încălţăminte sau vreo jucărie sau cine ştie ce alt tip de cadou care să poarte menţiunea made in USA, atunci totul se transformă în coşmar.

Un astfel de turist original care vrea să cumpere în Statele Unite, într-un mall sau într-un supermarket normal, un obiect produs chiar într-o uzină americană, trebuie să se înarmeze cu timp şi cu răbdare ca să-şi poată satisface capriciul.

Anul acesta, China a devenit a doua economie mondială, subtilizând acest loc Japoniei, spre amărăciunea acesteia. Francezii au încasat şi ei, tot anul acesta, o veste proastă pentru că au pierdut, în favoarea Chinei, locul al treilea deţinut pe piaţa comerţului cu artă.

Pe primele trei locuri se situează acum, în acest domeniul, Statele Unite, Marea Britanie şi China, Franţa fiind deci împinsă pe locul patru. Nimic de spus, competiţia mondială este legitimă, dar tendinţa actuală de transferare în China a tuturor industriilor uşoare şi artizanale de pe planetă este o aberaţie pe care economiştii nu o denunţă suficient. Îndepărtarea zonelor de producţie de zonele de consum nu face decât să distrugă planeta şi să-i îmbogăţească pe intermediarii care asigură delocalizările respective şi apoi transportul produselor.

Faptul că un oraş cu un milion de locuitori din Europa, de exemplu, nu mai are alături nici o fabrică de ciorapi, nici o fabrică de umbrele şi nici o fabrică de jucării, şi că-i revine mai ieftin să aducă aceste obiecte de la zece mii de kilometri distanţă ţine de o aberaţie a cărei gravitate ar trebui să ne dea de gândit. Puţini economişti îşi bat însă capul cu acest tip de întrebări. Ei sunt prea ocupaţi cu justificarea enormelor avantaje pe care ni le aduce piaţa liberă.