Mai bine nu

Se vede locomotiva intrând în gara aceasta pe care credeam că nu o mai ia nimeni în serios. Şuieră ca o fantomă care se sperie de propriile contururi. Se simte vântul care îi conduce lent nehotărârea. E trenul cu destinaţia „fericire”. Oricât ar suna de banal. Pe bilet nu scrie mai mult de atât. Nu vă miraţi, nu înţelegeţi greşit ce spunem aici, nici noi nu avem locuri, putem să facem călătoria doar în picioare, sprijiniţi de umărul vreunui coleg de compartiment care a descoperit, la fel ca majoritatea, aproape prea târziu trenurile, gările şi fericirile. Peronul este suspect de pustiu. Atât de puţini îşi doresc să fie fericiţi? Aşa de rare sunt persoanele care îşi fac timp să caute în jur calea cea mai sigură către un sentiment care îmbină liniştea şi pulsul? Se apropie. Are numai patru vagoane. Unul pentru cei care sunt siguri că asta îşi doresc, unul pentru cei care nu sunt siguri, dar nici nu se lasă paralizaţi de îndoieli, unul pentru cei care se urcă din întâmplare, dar merită să fie acolo, şi unul, ultimul, pentru aceia care abia în cea din urmă clipă se agaţă tremurând de trepte. Timp de staţionare zece minute. E scrijelit pe şine, pentru cei care au ochi să vadă. La biroul de informaţii nu se mai dau informaţii. Ceasurile nu mai arată timp, ci bătăi de inimă. Nu s-a anunţat nicăieri această călătorie, centrala gării anunţă numai destinaţii normale: „trenul cu direcţia Roşiori pleacă din gară de la linia nouă...”. Suntem chiar aici, pe peronul potrivit, pe peronul fără cifre de înmatriculare. Se face brusc noapte. Sau se face brusc moarte. Nici nu mai ştim. Acele zece minute se pare că au fost inventate. Durează mult mai mult staţionarea. Şi tot nu se înghesuie oamenii. Controlorul a coborât, de când a tras trenul în gară, şi nici până acum nu s-a întors. Luminile se sting, ca la spectacolele care se apropie de sfârşit. Noi ce facem?, întrebăm printre dinţi, cu ochii un pic încercănaţi. Oare trenul acesta către fericire nu pleacă decât atunci când este plin? Oare aşteaptă pe cineva anume? Nehotărârea şi pustiul se împletesc ca o îmbrăţişare. Frigul vine şi el ca să ne ţină de urât. Cam o dată la jumătate de oră, apare câte cineva, scoate biletul din buzunar şi urcă în vagonul de care aparţine. Noi ne uităm în continuare la fiarele reci ca într-o oglindă, în care ne aşteptăm absurd să găsim răspunsuri. Vine şi controlorul! E acelaşi! Parcă a mai îmbătrânit, parcă merge un pic mai aplecat. Cred că trenul pleacă în câteva minute. Cât o fi trecut, oare, de când am ajuns aici? Câte ore? Câte eternităţi? Nu reuşim să citim nimic în zgârieturile şinelor şi nici în netezimea întunericului. Încep să ne tremure mâinile. Brusc, după ce ne-am frământat palmele de nerăbdare, aşteptând să pornim la drum, ne dăm seama că nu noi suntem, din păcate, cele mai importante personaje din vieţile noastre. Şi atunci? Ne întoarcem acasă sau urcăm în tren? Mergem, măcar acum, în cel de-al treisprezecelea ceas, spre imposibila şi efemera convenţie numită fericire? Îndrăznim, măcar acum, când pe drumurile cunoscute ni se arată numai poteci înguste şi lacrimi generoase, să schimbăm direcţia, să facem revoluţie în propriile suflete, în propriile destine? Mi-e frică să nu-mi spuneţi iarăşi că nu, mai bine nu...