Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Camera Deputaţilor, în exercitarea unei atribuţii pe care o au toate
parlamentele ţărilor democrate, a decis să nu aprobe începerea
urmăririi penale împotriva a doi dintre membrii săi. Pentru această
hotărîre deputaţii şi-au angajat răspunderea politică. Dacă au greşit,
electoratul îi va putea sancţiona prin vot. Pînă atunci însă şi ei
beneficiază de prezumţia de nevinovăţie. Cu alte cuvinte, intră în
sarcina celor care îi acuză să facă proba relei lor credinţe.
Că decizia luată este una politică este indubitabil. Nici nu se putea
cere altceva unui for eminamente politic. Oamenii politici care compun
Parlamentul nu aveau cum şi nu aveau de ce aprecia dacă solicitarea
procurorilor de a-i cerceta penal pe nişte demnitari este legală sau
dacă nelegalităţile invocate în sarcina demnitarilor respectivi sînt
reale. Ca politicieni, ei puteau şi trebuiau însă să constate dacă
iniţiativa Parchetului are cumva caracter politic. În caz afirmativ, o
decizie politică morală şi licită trebuia să pună capăt unei încercări
de abuz politic. În acest sens, reaua credinţă a acuzatorilor putea fi
determinată în funcţie de seriozitatea faptelor care făceau obiectul
acuzaţiilor, precum şi de verosimilitatea lor.
Ceea ce a urmat a fost un cor de reproşuri adresate Camerei Deputaţilor
pe motiv că ar fi oprit cursul justiţiei, ar fi muşamalizat corupţia şi
ar fi absolvit de vinovăţie pe corupţi. Că problema vinovăţiei
acuzaţilor nu s-a pus şi nu se putea pune în Parlament este dincolo de
tăgadă. Totuşi, mai nimeni nu se sfieşte să îi blameze pe parlamentari
pentru ceea ce, evident, nu au făcut.
În acelaşi timp, numai un acces de rătăcire colectivă poate explica de
ce se crede că spiritul de dreptate este mai bine servit de procurorii
numiţi politic de executiv decît de deputaţii aleşi direct de cetăţeni.
Cum au ajuns românii să aibă încredere mai mare în opţiunile politice
ale ministrului Justiţiei decît în propriile lor opţiuni politice
exprimate în alegeri? De ce oare "cursul justiţiei" este oprit printr-o
decizie politică menită a stopa devierea prin politizare a acelui curs
de la rosturile lui, iar nu prin actul de politizare a justiţiei
însăşi?! În realitate cel care politizează justiţia îi opreşte cursul!
Culmea este însă că absolut nimeni dintre principalii critici ai
deciziei parlamentare nu afirmă că acuzele Parchetului şi dosarele
prezentate de procurori – atît cît se cunosc – ar fi serioase,
temeinice, consistente, convingătoare. Dimpotrivă, cu toţii cred a şti
că respectivele dosare sînt o "făcătură". Prin urmare, Parlamentul este
sancţionat de opinia publică în absenţa probelor vinovăţiei sale sau
chiar în baza probelor de nevinovăţie. În aceeaşi logică este de
presupus că dacă demnitarii acuzaţi ar ajunge în faţa instanţelor
judecătoreşti şi ar fi achitaţi, se va zice că şi justiţia este coruptă
şi asigură impunitate răufăcătorilor. Căci oamenii au fost deja
condamnaţi în percepţia publică şi instituţiilor statului nu li se mai
cere decît punerea în executare a acestei condamnări. Cînd se insistă
ca acuzaţii să renunţe benevol la imunitate, deşi asta înseamnă de fapt
o fraudare a legii, nu se vrea ca ei să se supună judecăţii, ci
execuţiei.
Alegătorii nu par mulţumiţi de faptul că deputaţii au decis conform
convingerilor lor. Ei ar fi mai fericiţi dacă politicienii s-ar
manifesta altfel decît cred. Acest mesaj a fost repede şi bine înţeles
de politicienii pentru care numărul voturilor este mai important decît
democraţia. Cîteva capete de boieri dăruite întru calmarea mulţimii nu
contează. Nici renunţarea la cîteva instituţii democratice.
Imunitatea parlamentară, inamovibilitatea judecătorilor, autonomia
procurorilor, protecţia opoziţiei împotriva samavolniciilor puterii şi
altele asemenea au fost cuceriri unanim salutate ale revoluţiei
anti-totalitare. Abuzul de aceste instituţii, dar mai ales tentaţiile
egalitariste la nivelul masei şi derapajul populist la nivelul elitei
politice au făcut ca democraţia să fie amputată bucată cu bucată în
schimbul creşterii numărului de voturi obţinute. Parlamentarii nu mai
decid cum cred, ci cum "se crede". Se vrea egalitate nu doar între cei
care au cîte un vot, ci şi între cel care exprimă un vot (alegătorul)
şi cel care sintetizează expresia a mii de voturi (alesul). Libertatea
nu mai înseamnă ierarhie, ordine, instituţionalizare, răspundere,
participare, control, ci legea junglei. Egalitarismul juridic
protejează inegalitatea economică. Poporul nu mai judecă pornind de la
raportul conducătorilor, ci de la minciunile agenţilor de comunicare.
Spre a-i satisface pe cei ce nu înţeleg instituţionalizarea libertăţii
şi civilizarea inegalităţii, politicieni fără convingeri promit
întoarcerea la egalitarism şi la democraţia populară. Cine crede însă
că poate da democraţia pe voturi va culege dictatură! Or, mai bine în
opoziţie decît în dictatură!
Citește pe Antena3.ro
