Mai putem crede în capitalism?

În întunecimea crizei globale pe care o trăim încă nu se întrevede o rază de lumină. Sunt destui cei ce se întreabă dacă capitalismul va supravieţui în Occident.

Nici nu e de mirare dacă ne gândim că datoriile acumulate în lume ca urmare a răspândirii nebune a aşa-numitelor instrumente financiare creative (pe care cel mai mare capitalist de azi, Warren Buffet, le-a numit "arme de distrugere financiară în masă") însumează 500.000 de miliarde de dolari. Mai citiţi o dată cifra şi, dacă se poate, nu vă îngroziţi! Spre edificare, pentru acoperirea datoriilor SUA ar trebui să-şi aloce integral PIB-ul său de 14.000 de miliarde de dolari timp de 30 de ani. După unele estimări recente industria bancară globală a pierdut mai mulţi bani în actuala criză decât a produs în întreaga sa istorie.

Cum s-a ajuns aici? Este aceeaşi veche istorie - o poveste despre lăcomie fără margini şi iresponsabilă lipsă de control care a generat un tsunami speculativ pe pieţele financiare. Sloganul speculatorilor era "în dezvoltarea pieţelor nimic nu e sfânt".

În urmă cu 20 de ani, economistul francez, liberal, Maurice Allais, premiul Nobel în 1988, ne avertiza: "Economia occidentală stă astăzi pe gigantice piramide de datorii... a căror origine se află în mecanismul actual de credit bancar bazat pe crearea de monedă ex nihilo şi creditarea pe termen lung cu fonduri împrumutate de termen scurt. Este un mecanism fundamentalmente destabilizator" şi  că "orice economie de piaţă ridică două chestiuni fundamentale: eficacitatea şi etica. În esenţă, am reuşit să răspundem la prima. Fără nici o îndoială am eşuat în cea de-a doua." Acestui mare vizionar i s-a acordat premiul Nobel după care i s-au închis toate porţile de acces în "societatea bună". Păcat de înţelepciunea lui şi de prostia noastră.

Lipsa oricărei axe morale în dezvoltarea pieţei este acceptabilă chiar şi atunci când deformează adevărul? Nu se mai îndoieşte nimeni că piaţa poate eşua grav şi că rolul statului este inevitabil în realizarea unei opţiuni sociale. Pieţele sunt suma acţiunilor individuale, dar în acelaşi timp pieţele sunt manifestarea reglementărilor legale aşa cum sunt contractele comerciale şi actele de proprietate. Crizele actuale se datorează desigur agenţilor individuali şi companiilor, dar nu putem uita de opţiunile politice care au facilitat apariţia acestora. România, în particular, nu a fost ş ea ş generatoare de criză globală, dar din păcate a fost generatoare de criză internă. în ale sale "Vieţi paralele" Plutarh ne îndeamnă, cu vreo 2000 de ani în urmă: "Dacă nu izbutim să gândim şi să trăim aşa cum se cuvine, va fi drept să dăm vina nu pe micimea patriei noastre, ci pe noi înşine".

Toate acestea fiind spuse este necesar să ne amintim că piaţa este un mecanism de asimilare a informaţiilor dispersate mai eficace decât oricare altul inventat de om. Dacă mai dorim să continuăm aşezarea vieţii economice pe virtuţile pieţei şi, totodată, să realizăm o distribuire mai echitabilă ne trebuie o strategie de schimbare a datelor iniţiale. Adică reglementări de piaţă capabile să detecteze tulburările şi să frâneze speculaţiile. Mario Vargas Llosa le numeşte "frâne etice împotriva lăcomiei dezlănţuite".

Atitudinea noastră în faţa banului este la rădăcina sa o chestiune morală. Marele economist de origine română, Nicholas Georgescu-Roegen, credea că "adevăratul produs al procesului economic nu este un flux material de reziduuri ci un flux imaterial: bucuria de a trăi". într-o lume în care se confruntă forţe pe cât de puternice pe atât de diferite trebuie să luptăm cu aceeaşi voinţă care a fost din totdeauna a Occidentului: conştiinţa, inteligenţa şi iubirea împotriva haosului şi a brutalităţii. Binele impune să existe o limită pentru a frâna înclinarea de a ne satisface propriile dorinţe în detrimentul altora. Atunci când valorile morale ale Occidentului (cred că şi ale noastre) sunt juste, la fel producţia economică, operaţiunile financiare şi preţurile trebuie să fie juste. Este o nouă etică. Voinţa, socială şi în primul rând politică, poate împinge spre această decizie. Ea este puntea între libertatea judecăţii şi libertatea acţiunii.