Mâncătorii de tigri

În urmă cu 20 de ani, citind despre reducerea arealului tigrului , pe o hartă la scară mică, aflată întâmplător la îndemână, făcusem un calcul cu rezultate sugestive şi întristătoare deopotrivă.

La anul 1900 aşadar, pădurile ce adăposteau superba felină se întindeau pe o bandă de uscat de vreo două mii de kilometri lăţime. Ea urmărea conturul continentului asiatic pornind din extremul orient, de la izvoarele Amurului , trecând peste China, întreaga Asie de sud-est, spre a se opri undeva la vest de India. Aceasta din urmă constituia în întregime "casa tigrului", habitatul sălbăticiunii fiind limitat spre nord doar de înălţimille Nepalului. Şapte subspecii locuiau în acest teritoriu unitar, începând cu uriaşul tigru siberian şi terminând cu cel mai "mărunt", tigrul de Sumatra. A opta subspecie, tigrul caspic, vieţuia la începutul secolului al XX-lea pe o foarte lungă fâşie anfractuoasă de continent, ce se întindea din munţii Tian Shan, şerpuind peste Kazahstan, Kirghizistan, Uzbekistan, şi Turkmenistan până pe ţărmul răsăritean al Caspicei. Dincolo de ea, magnifica "pisică" putea fi întâlnită începând din nordul Iranului până prin Caucaz, aproape de ţărmul Mării Negre. Pe harta amintită, însumând la acea scară ariile enumerate, obţinusem aproximativ suprafaţa dolarului, valută pe atunci "universală".

După nici trecerea unui secol, adică în anul 1990, pădurile tigrului mai vieţuiau, ca şi acesta, doar insular. Răgetul său mai putea fi auzit numai ici-colo şi pe aceeaşi hartă pădurile lui puteau fi umbrite pe sărite cu gămălia unui chibrit ori cu cea a unui ac. Puse laolaltă, ele abia mai acopereau chipul preşedintelui de pe bancnotă. Omul, dolarul, mâncaseră "casa" tigrului, cu tigru cu tot. Iar trei dintre subspecii - tigrul de Bali, cel caspic şi de Sumatra - stingându-se între 1940 şi 1972, dădeau omului măsura lipsei sale de măsură. Şi totuşi, nu o dată, filme difuzate pe notabile canale de televiziune poartă un titlu ciudat: "Tigrii mâncători de oameni". Ciudat, pentru mine cel puţin... Decorul lor este mereu acelaşi, contrastant: luxurianta vegetaţie a junglei, sevele vieţii pulsând paşnic, aparent neînfrânt în fiecare fibră a acestui popor vegetal, ridicat hulpav spre lumina umedă scursă dintr-un văzduh colorat viu şi nestatornic la trecerea fiecărui ceas. Jos, bipezii. Nenumăraţi. Goliciuni acoperite cu cârpe de un alb învins, ciurde de copii alergând, alţii agăţaţi de cârpe, purtaţi în braţe. Feţe de lut, femei ridate cu ţâţele fleşcăite, stoarse de supt.

Agitaţi, povestind onomatopeic despre grozăvia fiarei. Toţi dintr-un fel de sat, o îngrămădire de cocioabe ridicate în coasta junglei, murdărind - la propriu şi figurat - peisajul. Apoi "autorităţile": cam aceleaşi feţe, aceleaşi uitături. Trupurile le sunt însă bine hrănite şi ceva mai îmbrăcate. Împinşi de alţii asemenea lor, eroii filmării pătrunseseră în lăcaşul de milenii al tigrului, apoi în ce mai rămăsese din acest lăcaş, ocupându-l leneş şi revendicativ metru cu metru. Încropiseră acolo un sat şi, oferindu-i-se, îl făcuseră pe tigru mâncător de oameni. Secvenţe "tari" cu răni cicatrizate, cu membre amputate demonstrează norocul celor fără de noroc. Apoi, expediţia cinegetică de pedepsire: adăpostul de pândă ridicat într-un arbore la 20 de metri deasupra solului, bivolul slab, resemnat, legat viu drept nadă, focurile de armă, salturile dezordonate ale fiarei sub gloanţele trase neîndemânatic, convulsiile sale agonice. Chipul uneia mi s-a întipărit în memorie şi pe măsură ce timpul trece înţeleg de ce. Se lăsase într-o parte după împuşcătură, cu labele alăturate, cu gâtul întins alene. Ochii i s-au stins, închizându-se ca de somn. Nu lăsase sânge, nu se vedeau semne de suferinţă. Era un tigru cu mult alb în blană, acesta înecând în strălucirea sa puţinul galben şi dungile tăciunite ale flancurilor. Favoriţii imperiali, trădându-i stirpea aleasă, încadrau o fizionomie împăcată, parcă uşurată de un zâmbet, ca în faţa unui nou drum.

Apoi, sărbătoarea. Pe platforma unei camionete hodorogite tigrul călătoreşte în lărgimea unei pieţe. În jur aleargă, agăţându-se din mers de toate protuberanţele tărăboanţei, copii, tineri, bărbaţi, femei. Cad mereu, se calcă unii pe alţii, se învălmăşesc lovindu-se fără supărare, doar-doar vor reuşi să atingă, fie şi în treacăt, fruntea animalului. Cel care o atinge se linişteşte dintr-o dată şi, cu un gest smerit, duce aceleaşi degete la fruntea sa. Vocea din off explică: băştinaşii se împărtăşesc astfel din înţelepciunea şi puterea tigrului. Operatorul e parşiv Ia prim-planuri cu cei pentru care tigrul fusese împuşcat: guri ştirbe, gingii vinete cu dinţi galbeni, păr slinos, năclăit, degete cu unghii uriaşe, zâmbete goale. Şi mereu gestul acela grăbit, legând fruntea frumosului mort de fruntea celui viu. Câmpul zoomului creşte. În jurul celui ucis se văd zeci, apoi sute, mii de indivizi care se înghesuie, sperând ca tigrul mort să le dea minte şi forţă. Se filmează de sus şi contrastul e strivitor. Cât cuprinde ochiul, o mare de oameni , pestriţă, agitată, migrând în valuri spre centrul imaginii. De la distanţa asta însă privirea nu mai este atrasă de viermuiala trupurilor. Ea se concentrează într-un singur punct: trupul tigrului. Liniştit, părând, graţie depărtării, alb imaculat, ca un reproş trimis cerului. Un tigru omorât şi în jurul său mii de tuburi digestive, mii de penisuri zglobii, clamându-şi dreptul şi libertatea.

Happy end: în comunitatea scăpată de fiară viaţa îşi reia cursul. În fiecare an sute de copii vor veni pe lume, vor creşte nestingheriţi, după care, maturi, cu noile lor familii, vor înainta spre inima junglei, încropind în adâncul ei alt sat. Apoi alt tigru mâncător de oameni, alt foc de armă şi alte mulţimi aşteptând ca tigrul ucis să le dea minte şi putere.