Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Fie ca e sau nu sezon, fie ca suntem sau nu tristi, fie ca ne sau nu usor sa intelegem si sa acceptam realitati de care nu se poate fugi, exista un loc in care, mai devreme sau mai tarziu, ne intoarcem, ca pentru o spovedanie, ca pentru un tratament, ca pentru un ramas-bun ascuns in zambete mecanice si-n cuvinte care nu se mai leaga demult intre ele. Exista un loc pe care ne permitem sa-l purtam in inimi, exista un peisaj care ne insoteste din vara-n vara si din viata-n viata, ca un timbru de pe scrisori fara adresa, ca o garantie ca, pana la urma, conteaza doar amintirile pe care suntem sau nu in stare sa le colectionam. Exista un decor in fata caruia devenim cu totii, brusc, actori de prima mana, actori pe cont propriu, chiar daca nu avem replici multe de spus, chiar daca nu e timp pentru indicatii regizorale sau alte complicatii, chiar daca nu mai suntem siguri pe gesturile si pe gandurile noastre. Indiferent de toate cele care se schimba, de uitarile pe care ni le alegem singuri sau pe care ni le impune destinul, sentimentul ca avem dreptul sa ne intoarcem aici ne da senzatia ca inca mai e timp si pentru versiunea noastra, pentru adevarurile pe care le-am pastrat, de rezerva, in fata actualitatii mult prea complicate. Exista o destinatie pe care nu reusim sa ne-o scoatem de tot din lista de prioritati, cu care, la o socoteala amanuntita, aflam ca ne asortam in toate anotimpurile, in multe dintre atitudini si idealuri. Marea.
Inca ii aud albastrul de dincolo de fereastra, inca ma tine sub cel mai tandru control ritmicitatea eternitatii ei, inca ma intimideaza imaginea unui rasarit caruia prea putine aparate de fotografiat ii pot surpinde adevarata frumusete. Probabil ca nu exista loc mai viu pe lume decat faleza unei statiuni de familisti, de pe care se aude, fara incetare, un fel de amestec de generatii, unde se oglindesc fara sovaiala voci de copii fericiti si pasi de adulti care vor sa uite de rele si lipsuri, pentru a gasi, fie si numai cat dureaza concediul, calea spre zambet. Valurile lovesc, spre seara, tarmul, fara se uite inapoi, fara sa priveasca inainte, se sparg si-si traiesc elegant infinitul, ca pe o scena dintr-un act dramatic si confuz, ca pe o replica lipsita de consoane si tristeti. Inca ii aud adierea, strecurandu-se printre firele de nisip aproape reci, de parca m-ar urmari si m-ar ajunge foarte repede din urma un ecou din alte orizonturi, un ecou pe care am vrea cu totii sa ni-l trecem in actele de identitate, ca sa se stie maine, peste un an, peste o viata, ca am fost contemporani cu marea, ca i-am simtit nemurirea, ca i-am conjugat miscarile nehotarate la toate timpurile pe care le cunoastem din gramatica universala, ca sa nu confunde cei care ne vor analiza biografia, sa nu existe suprapuneri de poveste, cel putin nu cand e vorba despre mare, nu cand e vorba despre noi. Exista un loc in care nu e niciodata tarziu sa revenim, un loc pe care ochii ni-l cer la schimb, ca-ntr-un complot de ultima generatie, fara garantii sau reguli constitutionale. Marea, dintotdeauna marea...
Citește pe Antena3.ro
