Marile despărţiri din cultură

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Trece neobservat un fenomen profund semnificativ, definitoriu pentru starea culturii: vîrstnicii s-au despărţit spiritual şi în fapt de tineri, iar generaţiile de mijloc sînt confuze. Cel mai bine se vede asta în artele plastice, unde nu se mai fac Saloane anuale. Şi nu din cauză c-ar lipsi motivaţia. Problema e la criteriile de primire, la formulă, dar şi la construcţia expoziţiilor.

SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Trece neobservat un fenomen profund semnificativ, definitoriu pentru starea culturii: vîrstnicii s-au despărţit spiritual şi în fapt de tineri, iar generaţiile de mijloc sînt confuze. Cel mai bine se vede asta în artele plastice, unde nu se mai fac Saloane anuale. Şi nu din cauză c-ar lipsi motivaţia. Problema e la criteriile de primire, la formulă, dar şi la construcţia expoziţiilor.

Nimeni nu mai acceptă să fie judecat şi prezentat în cuprinsul unor tendinţe sau clase valorice de alţii. Pe banii lui ori, mai bine zis, pe însingurarea şi adesea şi pe sărăcia lui, pictorul septuagenar nu mai permite nimănui să-i clasifice şi să-i considere creaţia cu unităţile de măsură valorice ale generaţiilor care vin.

Al doilea motiv, mai consistent chiar decît primul, e că majoritatea artiştilor trecuţi de prima tinereţe nu crede în creaţia majorităţii artiştilor de pînă în patruzeci de ani. Nu crede că producţia acestor tineri, dedicaţi fără nici un filtru critic modelor din Europa de Vest şi din Statele Unite, merită să se cheme artă. Poate să se numească gimnastică estetică, aliniere spirituală, propagandă ideologică, divagaţie culturală, dar nu artă. Mai bine zis, nu artă în cîmpul convingerilor artistice pe care şi-au clădit generaţiile bătrîne arta.

Cînd vorbesc despre generaţiile bătrîne sînt tentat să mă refer şi la cei care în 1990 aveau cincizeci de ani. În aceste două decenii, care au trecut peste ei fără să le fi adus nimic bun, au pierdut şi ce acumulaseră ca prestigiu în breaslă şi loc în ierarhiile sociale. Li s-a uitat foarte repede trecutul, iar prezentul nu a legat nimic. A dispărut o structură a obştei, dar alta nu i-a luat locul.

În teatru, publicul a obligat rapid la reorganizarea vieţii profesionale pe criteriile pieţei. Ai public, exişti. În literatură, revoluţia a fost scurtă şi cu soluţii radicale. Cine are cititori şi editori n-are nevoie de Uniune şi de şefi. În artele plastice însă, vechiul sistem de stat, centralizat, care stabilea politic şi abuziv trepte valorice şi ierarhizări la cîştig, a îndepărtat publicul de artişti. Puţini pictori pot supravieţui doar din pasiunea cîtorva colecţionari şi din subvenţiile ori comenzile subţiri ale statului.

În ce mă priveşte, am fost silit de realitate să mă despart nu doar de lumea artelor plastice contemporane, ci şi de îndeletnicirea de critic şi comentator al fenomenului, pentru că ar fi trebuit să vorbesc şi să scriu despre valori în absenţa unui sistem de valorizare închegat. E ca şi cum un agricultor ar trăi convins că are cel mai bun grîu într-o ţară care nu mănîncă pîine. Aveţi pictori mari în România?, m-a întrebat în 1992 un faimos negustor de artă din New York, iar eu, mîndru şi patriot, am răspuns că da, avem pictori foarte mari. Cu atelierele pline de tablouri?, m-a întrebat negustorul. Iar eu, care ştiam cum gemeau de tablouri nevîndute atelierele, am zis din nou da, convins că omul voia să le cumpre. Dacă atelierele sînt pline de tablouri şi n-au cui să le vîndă, a zis comerciantul de artă american, înseamnă că nu-s pictori buni. Buni sînt numai artiştii de care are lumea nevoie sau care nasc ei nevoi în lume.