Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Marea Britanie cunoaşte, alături de alte ţări dezvoltate, cea mai severă criză economică de la Marea Depresiune dintre anii 1929-1933; autorităţile au fost nevoite să injecteze lichidităţi masive în economie (să tipărească practic bani), să cheltuiască mari fonduri publice pentru a evita o prăbuşire a întregului sistem financiar. În esenţă, în acelaşi mod s-a procedat în SUA şi în alte ţări din UE.
Trecem printr-o perioadă, care dincolo de mari incertitudini şi dificultăţi, a pus în discuţie întreg sistemul de reglementare şi supraveghere a sistemului financiar. În acest context, guvernatorul Mervyn King, al băncii centrale a Marii Britanii, a făcut o observaţie care a stârnit o reacţie furibundă din partea unor exponenţi de vază ai industriei financiare din Londra (din City); el a remarcat că este necesară o despărţire a operaţiunilor obişnuite, ale băncilor comerciale, de cele "speculative", de aşa-numitul "investment banking" (care implică asumarea de riscuri excesive).
Altfel spus, guvernatorul King susţine că este contraindicat din punct de vedere a fiabilităţii sistemului financiar ca băncile (ce deservesc populaţia, firmele) să se angajeze în operaţiuni riscante, mai ales când baza lor de depozite este formată din depuneri ale clienţilor. Şi în SUA, Paul Volcker, fost şef al Fed-ului (banca centrală a SUA), care conduce "The National Economic Recovery Board" (Consiliul Naţional pentru Relansare Economică) - o instituţie mandată de preşedintele Obama să exploreze cele mai bune căi pentru lupta contra efectelor crizei şi revenirea la normalitate - a recomandat o măsură similară.
Adică, ambele eminenţe cenuşii din lumea finanţelor mondiale pledează pentru revenirea la modelul legislaţiei Glass-Steagall Act, care a fost adoptată dincolo de Ocean după Marea Depresiune (şi care a realizat separarea evocată mai înainte). În SUA, sugestia lui Paul Volcker a fost întâmpinată cu opoziţie de figuri marcante ale industriei financiare şi chiar de unii membri ai Administraţiei.
Opinia mea este că Mervyn King, Paul Volcker şi alţii care gândesc că ei au dreptate. Eu aş mai adăuga un aspect la cel legat de natura foarte riscantă a unor operaţiuni ale băncilor de investiţii, ale unor bănci comerciale - care au condus către o Casino-izare a sistemului financiar, la amplificarea considerabilă a riscurilor sistemice. Mă refer la sindromul "too big to fail" (prea mare pentru a fi lăsat să eşueze).
Toţi studenţii serioşi în ale economiei, şi nu numai ei, cunosc că fără concurenţă proliferează abuzul poziţiei de monopol; că cei care controlează abuziv o piaţă pot extrage "rente" necuvenite, distorsionează alocarea resurselor. Mai mult, când organizaţii devin excesiv de mari, ele pot ţine sistemele captive, pot influenţa decizia publică. Şi ceea ce este mai grav, chiar şi când se află la originea răului (aşa cum s-a întâmplat în această criză), statul este constrâns să intervină pentru a le ţine pe linia de plutire, ca modalitate de a salva economia în ansamblu.
Aceasta este o lecţie majoră a crizei actuale. Ironia este că această criză a favorizat o consolidare de rău augur în industria bancară. Dacă vrem să putem lupta împotriva unor crize viitoare, este necesar să îngrădim cât mai mult din operaţiunile speculative ale băncilor, să reglementăm sever activitatea băncilor foarte mari. Eventual, chiar să le spargem, pentru a elibera economia de o servitute nemeritată, de captivitate.
Citește pe Antena3.ro
