Mircea Eliade: A face

Din Volumul "Oceanografie", Editura Humanitas

Din Volumul "Oceanografie", Editura Humanitas

Pe neaşteptate, în mijlocul unor treburi cu totul străine de preocupările dumitale, primesc această scrisoare târzie. Şi îţi răspund împotriva voinţei mele. Căci, dacă îţi aduci bine aminte, cu ultimul răspuns pe care ţi l-am dat, "Moment nespiritual", încheiasem o serie întreagă de foiletoane subiective, "autentice" (cum se spune), şi mă mulţumisem să fac numai colportaj cultural. De data aceasta însă sunt nevoit să întrerup linia păstrată dreaptă de la începutul verii – şi îţi scriu cum îţi scriu.

… Vezi dumneata, în lumea asta binele e limitat. "De ce nu facem lucruri mari?", mă întrebi. Nu facem, pentru că este în firea lucrurilor să nu admită intervenţia binelui decât într-o anumită măsură, calculabilă metafiziceşte sau istoriceşte. Răul este infinit şi orice om poate ajunge până la capătul răului. Dar lumea, omenirea (cum se spune) se împotriveşte oricărui act de Bine care depăşeşte limita dispusă de destin sau de întâmplare.

Niciodată n-ai încercat să ajuţi pe un om bolnav? Dă-ţi atunci seama cât de neputincioase sunt eforturile noastre, cât de mult ne depăşeşte suferinţa celuilalt – suferinţa concretă, directă, vie. Împotriva suferinţei nu putem lupta niciodată. Sau, când luptăm, în anumite prilejuri, ceea ce putem aduce noi este o câtime infimă, care are toate calităţile, în afară de aceea a eficacităţii. Pentru că nu este vorba, aici, de a ajuta pe oameni sau de a-i lumina. Nu fac nici un pas mai departe dacă omului care are 20 de lei îi voi da 30, iar omului care a citit o carte îi voi da încă una. Nu înţeleg prin "bine" operă de caritate sau de reformă socială. Binele este cu totul altceva: mântuirea unui om, ajutorul eficace pe care i-l poţi da; să-l împaci cu sufletul lui şi cu lumea din jur, acesta este un act de bine.

Or, toate acestea nu se pot face în lume, printre oameni. Le făceau sfinţii, a făcut-o Iisus. Dar noi, cu mijloacele lumeşti, nu le putem face. Pentru că binele este limitat de însăşi firea lucrurilor. Pentru că omul, în însăşi carnea lui, poartă măsura binelui pe care îl poate face şi pe care îl poate suporta.

Noi putem contribui la susţinerea binelui de la om la om. Nu printr-un punct de vedere universal, bun pentru toată specia şi pentru toată istoria.

Şi a face binele de la om la om, a susţine sufletele lor împotriva morţii, a le îndulci în suferinţă – este o acţiune care numai rareori izbuteşte. Caritatea de care vorbeam trebuie să se adune atâta, încât să ajungă iubire; iubire pentru persoană, pentru insul acela limitat şi mizer, sugrumat de suferinţă, extenuat de întuneric – nu iubire pentru Om sau pentru Oameni. O iubire care să-i iubească mai ales limi­tele, mizeria, cotingenţele, păcatele; să-l iubească în libertatea lui, în starea lui de păcat. Să nu luăm lucrurile în grabă şi să nu greşim. Eu nu spun că nu se poate colabora la menţinerea şi victoria binelui din această istorie pământeană.

Eu spun, numai, că nu putem face nimic în linile grandioase pe care le întrevezi dumneata. Căci, cum poate ai observat, binele are această stranie particularitate de a fi eficace numai în câtimi mici, numai în împrejurări distincte (adică "bine" este într-un moment precis, într-o conjunctură unică). Nu poţi face bine în linii mari. (Şi când spun "bine" nu mă gândesc la înţelesul lui caritabil, social, familiar – ci la toate sensurile pe care i le poate da o limbă creştinească). Nu poţi  face binele pentru un tip abstract, un grup de oameni, o societate sau o ţară. Le poţi da ajutoare, le poţi da sfaturi – dar bine nu le poţi face decât individual, fiecăruia în parte.

Toată tragedia binelui constă în faptul că el, pentru noi, oamenii, şi pentru mintea noastră omenească, nu poate fi experimentat într-un mod universal. Se refuză cu furie oricărei încercări de a fi adunat la un loc. Chiar juridiceşte, abstract, binele este mult mai vag, mai aproximativ decât răul. Despre rău se pot da oricâte definiţii şi preciziuni; iar pe scara experimentărilor sâmburele lui nu se epuizează niciodată.

A face, a porni să faci "bine" (cu alte cuvinte a colabora la depăşirea stării noastre sociale şi a istoriei noastre umane, de acum) este o acţiune necalculabilă. Pe un om îl poţi face să sufere până la limita închipuirii. Dar, din clipa când răul a pus stăpânire pe el, când a început să sufere – orice intervenţie a binelui, a iubirii este zadarnică.

Există atâta suferinţă în jurul nostru, încât un om simţitor, dacă s-ar gândi într-una la ea, ar trebui ori să se sinucidă, ori să ucidă, aşa, la întâmplare.

Mai poate face ceva; se poate retrage din lume, se poate abţine de la existenţa activă. Contemplaţia suferinţei, dusă până la urmă, zvârle pe om într-o eroare fundamentală: deznădejdea, păcatul împotriva vieţii. Nu ştiu prin ce miracol uită oamenii oceanul de suferinţă din jurul lor. De aceea n-am nimic de zis contra acelora care nu duc până la capăt contemplaţia suferinţei, ci, dimpotrivă, îşi inventează fel şi chipuri de mijloace prin care se menţin într-o permanentă acţiune, într-un continuu zbucium. Oamenii aceştia, cel puţin, păstrează contactul cu viaţa. (…)