Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nu-i frumos să te lauzi, dar am fost sigur că, din păcate, exact asta se va întâmpla și am scris-o cu subiect și predicat încă din martie 2024: „Toată lumea vorbește de necesitatea reducerii deficitului bugetar, de faptul că este nesustenabil. Însă asta se poate face numai după alegeri, înainte e cu neputință! (...) Nu e posibil, dar cu ce preț?! Cu cel al majorării TVA după alegeri! Mărirea acestei taxe, ce poate fi văzută ca o formă forțată de economisire, ar avea sens dacă ne-ar duce la excedent bugetar și reașezarea datoriei publice pe trend descendent. Numai că taxa pe consum nu o va face. Nici impozitarea progresivă!”
Nu aduc vorba degeaba de impozitarea progresivă. O fac fiindcă majorarea TVA este o măsură extrem de regresivă, care... încurajează exporturile de mărfuri românești, în măsura în care nu producem destule bunuri și acoperim necesarul intern pe seama importurilor și finanțării deficitelor.
Post factum, sunt de tras mai multe concluzii. În primul rând că cea mai bună soluție de rezolvare a problemei deficitului bugetar este aceea de a nu avea această problemă din capul locului. Odată cronicizat deficitul, este extrem de dificil să-l ții sub control și este și mai greu să-l reduci. Rezistența din interior la tăieri de cheltuieli este enormă și, oricum, procedurile legislative și de reglementare necesare pentru codificarea juridică a diminuărilor de costuri durează foarte mult și nu se pot implementa de pe o zi pe alta.
Astfel că, pentru un guvern cu spatele la zid - sau care vrea să pară că este în această situație -, cea mai la îndemână (pseudo)soluție este creșterea rapidă, cel puțin pe termen scurt, a încasărilor, în pofida riscurilor de inflamare a inflației și împovărare a consumatorilor.
Și asta se face cel mai simplu și repede prin majorarea TVA, întrucât din punct de vedere al redactării juridice nu e nevoie decât de schimbarea câtorva cifre din Codul Fiscal, cu intrare în vigoare aproape instantanee. Pentru că, evident, nu mai ține nimeni cont de prevederea potrivit căreia orice modificare fiscală trebuie aplicată doar după măcar 6 luni de la adoptare.
E bine să ne reamintim concluzia lui Buchanan și Wagner din cartea lor Democrația în deficit - moștenirea politică a lordului Keynes: în timp ce concurența de piață e continuă, cumpărătorul poate alege între mai mulți vânzători, concurența politică este intermitentă - o decizie e obligatorie pentru patru ani.
Concurența de piață permite mai multor competitori să existe simultan: acapararea unei părți considerabile din piață de către un vânzător nu neagă unei minorități a cumpărătorilor posibilitatea de a-și alege furnizorul. În schimb, concurența politică e de tipul „totul sau nimic”: acaparând o majoritate a pieței, un singur furnizor devine unic stăpân.
În cazul concurenței de piață, cumpărătorul are o certitudine rezonabilă cu privire la ceea ce achiziționează. Lucru ce nu e valabil în cazul concurenței politice, întrucât cumpărătorul obține aici serviciile unui agent pe care nu-l poate obliga să ia anumite decizii și căruia trebuie să-i delege un grad mare de alegere discreționară. Politicienii nu pot fi trași la răspundere pentru promisiunile lor, așa cum se întâmplă în cazul vânzătorilor privați.
Nu pot fi trași la răspundere, iată de ce Ipocrizia din anul electoral exacerbează dezechilibrul bugetar. Chiar așa: ce li se întâmplă politicienilor care mint? Nimic. Cum adică? Ei ancorează așteptările electoratului, iar după alegeri nu mai respectă, pentru că au imunitate și legile nu conțin și norma morală?
Cam așa ceva: oamenii politici pot face promisiuni fără să aibă vreo responsabilitate pentru ele. Și, în continuare, e prezentată ca o axiomă ideea că cine se află la putere inevitabil se erodează. Doar că o axioma e, de fapt, o greșeală atât de veche, încât nimeni nu mai îndrăznește să o conteste.
În fine, în loc să stabilească la ce nivel se plasează deficitul structural și cum poate fi el stabilizat și anihilat, guvernanții știu doar să ceară, fără să ofere nimic în schimb. Vor bani de la cei mai productivi, de la bogații cu sau fără lichiditate, dar fără să restructureze nimic pentru a mări baza de impunere și a genera creștere economică. Cererea fără ofertă reală de valoare se numește milogeală. Și, cum mâna întinsă nici măcar nu spune o poveste, potrivit „principiului” din Filantropica al lui Nae Caranfil, nu primește pomană.
Există o legătură directă între managementul precar și inflația de taxe: guvernanții mai puțin capabili apelează mai mult la mila publică impusă, afectând cash flow-ul gospodăriilor. Ca managerii economici care nu generează productivitate și își protejează poziția cu ajutor politic, trag prețurile în sus.
Oricum ar fi, celor care cultivă sărăcia merită pusă întrebarea esențială: vreți mai mulți bani fără să faceți nimic? Pentru că, dacă ceri mai mult, trebuie să și oferi ceva în schimb. Ce? Bunuri publice. Nu le furnizezi! Atunci nu poți pretinde!
Nu așa aș vrea să închei însă acest material de opinie, ci aducând în discuție mitul persistent că, dacă mărești TVA, vei colecta mai mult - ca și cum economia s-ar supune voinței declarative. În fiscalitate, repetarea aceleiași măsuri și așteptarea unor rezultate diferite e un exercițiu, să zic de „curaj”, ca să nu-l citez cumva pe Albert Einstein: statul speră ca vaca bătută să dea mai mult lapte.
Citește pe Antena3.ro
