Monştrii vechi şi noi

De când mă ştiu am fost impresionat de Godzilla, m-am înfiorat la vederea creaturilor din "Alien" şi "Predator", m-am simţit tulburat de personajele negative din "Star Trek". Asta ca să nu mai pomenesc emoţiile provocate de creaturile cu ochi de insectă din SF-ul anilor '50, celebrii BEM, sau de atât de discutabilii locuitori din Loch Ness, Seljork, Van şi atâtea alte adrese situate la limita incertă dintre ştiinţă sau pseudoştiinţă, şi ficţiune.

Dar ce este de fapt un monstru? Există definiţii acceptabile? Oare ne putem mulţumi cu cea care spune că monstrul este o creatură legendară, prezentă doar în ficţiune? Cred că nu. Cuvântul "monstru" îşi are originea în limba latină, unde are înţelesul de "prevestire", "semn rău" şi este înrudit cu verbul "monere" (a avertiza) şi cu noţiunea de "miracol". Dacă nu ne mulţumim cu etimologia şi facem apel şi la alte domenii ale ştiinţei, vom ajunge la concluzia că un monstru reprezintă o excepţie foarte gravă de la regulile unui anumit ecosistem.

O persoană la care ne referim ca la "un monstru" ar trebui să fie excepţional de rea, grotescă, nepăsătoare, sociopată şi/sau sadică. Monstrul este rău şi nedrept, amoral, hidos, o gravă eroare a naturii.

În literatură, începând cu Odiseea lui Homer, monştrii sunt recrutaţi din mitologie - sirene, ciclopi, Scylla şi Caribda - şi reprezintă obstacole pe care le va învinge inteligenţa şi viclenia lui Ulise. De-a lungul timpului, ei vor juca rolul de duşmani cruzi şi nemiloşi, înfrânţi de eroul ajutat de sfătuitorii maturi şi înţelepţi. Aşa se întâmplă cu Grendel şi Jabberwocky, Zmeul Zmeilor şi rudele sale din neamul dragonilor, Pasărea Morţii şi Kaşcei Nemuritorul.

Vremurile noastre oferă o recoltă substanţială de personaje monstruoase, atât în literatură, cât şi în realitate. Dacă încercăm să ne păstrăm în domeniul ficţiunii este neapărat nevoie să-l pomenim pe Grenouille (nu îndrăznesc să spun eroul) din "Parfum", tulburătorul roman semnat de Patrick Suskind, o fiinţă fără nimic uman de la naştere până la moarte.

Să nu-l uităm pe Hannibal Lecter, psihiatrul canibal, rafinat cunoscător al câtorva domenii ale artei şi asasin sadic neîntrecut. Creatorul său, Thomas Harris, s-a supărat foarte tare pe reporterul care şi-a permis să-l întrebe dacă are ceva în comun cu personajele sale. Sensibilitate exagerată sau vag sentiment de vinovăţie? Ca să evităm expresia cu musca şi căciula, admirabila descriere a hipersensibilităţii provocate de anxietate... Dar la început, adică la începutul istoriei moderne a monştrilor, a fost Frankenstein. Dacă mai este nevoie de această precizare, Frankenstein NU  este numele legendarei fiinţe din romanul tinerei autoare (abia împlinise 18 ani!) Mary Wollstonecraft Godwin, ci numele creatorului său, profesor doctor Victor Frankenstein. Povestea începe într-o noapte de iunie cu ploaie, tunete şi fulgere, în care un grup de tineri cu înclinaţii literare (Percy Bysshe Shelley, Lord Byron, John Polidori, Claire Goodwin şi mai sus pomenita Mary, sora ei vitregă) îşi petrec timpul vorbind despre... stafii. Mai târziu, Mary avea să aibă un coşmar al cărui personaj principal este un cadavru viu, cu ochi strălucitori. Un mort care este readus la viaţă...

Peste puţină vreme avea să scrie romanul "Frankenstein sau noul Prometheu". Acesta avea să fie un excelent exemplu de proză de senzaţie, un precursor al domeniului SF, un monument al literaturii romantice, o piatră de hotar. Romanul explorează consecinţele însingurării. Doctorul Victor Frankenstein se izolează pentru a fi în stare să dea viaţă unei creaturi pe care o condamnă la singurătate, iar creaţia sa se răzbună obligându-şi creatorul să rămână doar cu el. Izolarea îi face pe amândoi la fel de monstruoşi.

Cartea a fost de multe ori interpretată ca fiind o parabolă a riscurilor şi pericolelor ştiinţei, poate şi fiindcă multe dintre adaptările pentru scenă şi ecran tind să-l prezinte pe savant drept un maniac periculos, iar pe monstru ca pe o brută stupidă. Dar nuvela se dovedeşte a fi mult mai complexă. Romanticii nu respingeau ştiinţa, deşi se cam temeau de ea, iar savanţii epocii erau cumva şi artişti. "Frankenstein" este o discuţie între raţiune şi emoţie, natură şi civilizaţie, dragoste şi loialitate. Să încercăm să profităm de această înceţoşare a graniţei dintre realitate şi ficţiune şi să amintim cuvintele poetului anonim care spunea: "Aş vrea să-i mulţumesc maestrului meu care m-a învăţat că dragonii nu există şi apoi m-a condus la ascunzătorile lor..."