Muncă şi activitate

Scriitorul de la pagina 3

Am ştiut, înainte de a lucra la ziar, ce e munca, mai bine zis ce e slujba de sclav cu leafă într-o fabrică, fiindcă am trudit un an la o maşină de făcut aşchii. În comparaţie cu osânda îndobitocitoare de la monstrul care făcea din butucii de salcie aşchii pentru plăci aglomerate, activitatea ulterioară, la un pupitru de comandă, tot în fabrică nu prea avea dreptul să se cheme muncă.

La maşină, mâinile mele de intelectual ajunseseră să semene, în numai câteva luni, cu nişte ghiare scorojite, cu negru sub unghii. Activitatea de la pupitrul de comandă al unei alte hale, unde s-a îndurat un inginer de schimb să mă mute, nu era chiar un concediu, dar nici supliciu nu era. Arătam, e drept, ca un morar, din cauza pulberilor de lemn care se ridicau din silozuri, însă praful îmi dădea cumva sentimentul că nu iau banii degeaba. Aşa, plin de praf, puteam să circul, când era cazul, printre foştii tovarăşi de muncă de la aşchietoare. Dar, când îmi aminteam ce îndurasem, urcam grabnic scările la pupitrul meu cu beculeţe şi butoane colorate, ca un trădător care vrea să uite, ştiind că e ceva ce nu prea se uită. Ani de zile după aceea am visat că e iarnă, că din hala alăturată, unde trudeau amărâţii de la ferăstraie, dau năvală pe banda rulantă butucii îngheţaţi şi că mor îngropat sub ei.

Câţiva ani după asta am plimbat mapa pe un şantier, printre lipovenii care săpau fundaţiile cu hârleţul. Li se spunea excavatoare cu barbă, pentru că erau toţi bărboşi şi altceva decât să mânuiască hârleţul nu acceptau să facă. Aveau o pricepere şi o eficienţă uimitoare. Păreau să fi descoperit o seamă de mişcări, de rezerve mecanice ale trupului care nu oboseau omul. Înţelegeam perfect modul secretos în care reuşeau ca tot chinul acela să aducă a spectacol, deoarece, în anul de la maşina de aşchiat, şi eu deprinsesem câteva mişcări prin care făceam ca butucii să pară că sar singuri de pe bandă şi se orânduiesc frumos, unul peste altul, în colţii transportorului. Dacă nu eşti unul dintre împiedicaţii  care-şi dau cu stângu-n dreptul, nu există muncă, oricât de istovitoare ar fi ea, care să nu te conducă la soluţii tehnologice personale, de natură să-ţi fie mai uşor şi uneori să te şi mândreşti cu isteţimea ta. Aici e capcana, că ajungi, dacă pătimirea e de durată, s-o iubeşti, să simţi că eşti apărat chiar de vicisitudinile ei. În spatele blocului în care locuiesc se ridică altele două. De la etaj mă uit în fiecare zi la fierarii-betonişti care pe ploaie, pe arşiţă, pe ger îndoaie şi cară de colo-colo armăturile, iar la prânz se adună în jurul unui butoi de tablă, unde ard cu flacără mare nişte resturi de lemn, ca să-şi mănânce borcanul zilnic de tocană pus în traistă de neveste. Doamne, ce mai muncesc bieţii oamenii ăştia! Exclamă soţia mea, cu o nuanţă de jenă în glas. Noi, adică, stăm în casă, la căldură şi avem activităţi, ne ducem la slujbe, unde iarăşi e cald şi bine şi avem activităţi, dar munca e un cuvânt din alt dicţionar. Din dicţionarul altei lumi, care se cheamă clasa muncitoare.