Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nu ştiu dacă, într-adevăr, cererea de consum s-ar putea îndrepta spre o tendinţă de restrîngere. Pentru a face mai suportabil şocul ofertei interne de bunuri şi servicii, încă în suferinţă.
Nu ştiu dacă, într-adevăr, cererea de consum s-ar putea îndrepta spre o tendinţă de restrîngere. Pentru a face mai suportabil şocul ofertei interne de bunuri şi servicii, încă în suferinţă. Statisticile ne oferă în acest sens prea puţine speranţe. Cumpărăturile populaţiei nu dau semne de încetinire a avîntului.
De unde bani pentru atîta consum? Din salarii, pensii, credite, valută trimisă de românii din străinătate. Şi din alte surse.
Iată însă că treptat preţurile de la noi se apropie de cele din ţările dezvoltate. La multe mărfuri chiar am luat-o înaintea celor mai scumpe pieţe din Vest. De ce însă preţul muncii a rămas în coada Europei? În primul rînd, fiindcă raportul nu se face între salarii şi preţuri, ci între salarii şi eficienţa muncii. Apoi, să nu uităm că preţul muncii e un indicator extrem de sensibil. Acest preţ se menţine mic şi pentru că... aşa ceva e posibil.
Marile companii îşi permit să umfle preţurile, la ulei bunăoară, asigurîndu-şi astfel rentabilitatea nu din extinderea producţiei, ci din inflaţie. Salariaţii, în schimb, nu pot judeca la fel. Este drept că şi forţa lor de muncă reprezintă o marfă, potrivit unor teorii mai vechi. Teoriile noi susţin tocmai contrariul. Dar fie ea şi marfă, forţa de muncă are un specific aparte. Dacă toate celelalte mărfuri pot fi stocate, în aşteptarea unui preţ convenabil, salariaţii nu-şi pot stoca forţa de muncă pînă cînd patronatele vor fi nevoite să-i plătească mai bine. Pentru mărfurile stocate întreprinderile obţin credite, conservarea devenind astfel suportabilă. Salariaţii însă trebuie să mănînce în fiecare zi. Şi nu le dă nimeni credite de subzistenţă, din care să trăiască pînă vor găsi angajamente favorabile. Aşa că sînt nevoiţi să se angajeze imediat, iar dacă sînt angajaţi, să rămînă la locurile lor de muncă. Acceptînd, fireşte, salariile care li se oferă.
Cum e în ţările dezvoltate? De ce, acolo, salariile sînt mai mari? Întîi şi întîi, pentru că şi productivitatea e mai mare. Apoi, acolo se produce o stare de echilibru cu o altă constrîngere, pe care o resimt patronatele: concurenţa. În ţările în care concurenţa domină piaţa, companiile sînt nevoite să stimuleze munca pentru a supravieţui. Altfel dispar. Mai departe, fiind nevoite să plătească salarii mari, împing lucrurile către o creştere neîncetată a productivităţii.
La noi, în schimb, salariile sînt mici pentru că în economie banii disponibili pentru remunerarea muncii sînt şi ei foarte puţini. Din ce în ce mai mult, însă preţul derizoriu al muncii se transformă într-un bumerang. Căci începe deja să devină contraproductivă menţinerea descurajării muncii prin salarii de subzistenţă. Ceea ce înseamnă că ecuaţia în care încă mai este integrată plata muncii a expirat şi a persevera în folosirea ei ar fi o gafă. Dar a urca salariile fără creşteri corespunzătoare de productivitate ar fi o şi mai mare gafă.
Desigur, vrem să trăim altfel. Va fi însă nevoie să scăpăm de “cazanul comun”. Prin anii ’90 ne fascinase “modelul suedez”. Cît a fost în vogă. Numai că acest model s-a prăbuşit sub povara unei prea largi umbrele de protecţie socială. Prea mult, din ce se producea, mergea la “cazanul comun”, prea mare era partea ce se împărţea tuturor, aşa că din produsul social rămînea prea puţin pentru a stimula atractiv munca eficientă, competiţia economică. De altfel, în vreme ce noi încă adulam acest “model”, numeroşi analişti occidentali îi prevesteau căderea. Ei preziceau că, din cauza obsesiilor egalitariste în împărţirea pîinii sociale, forţa de muncă, nestimulată, ajunsese să se complacă într-o evidentă stare de moleşeală. Un ziarist american nota oarecum amuzat că fiind în documentare într-o companie suedeză şi voind să afle numărul personalului, l-a întrebat pe directorul resurselor umane cîţi oameni muncesc acolo. Acesta i-a răspuns cu tîlc: “Cam jumătate”. Răspuns cu dublă semnificaţie, pentru noi. Prima arată la ce se ajunge cînd sînt ucise
stimulentele muncii şi cînd în viaţa socială îşi face loc iluzia egalitarismului. A doua sugerează de ce rîvneam noi atît de mult la modelul suedez. Pentru că asta-i muzica ce ne (cam) place: să muncească numai jumătate din cei angajaţi şi să fie plătiţi toţi... la fel.
După ce “modelul suedez” a căzut, cu zgomot, ne-am resemnat cu formula “economie de piaţă”. Pe care am interpretat-o, de cele mai multe ori, aşa cum ni s-a părut nouă că ar suna mai bine. Adică tot un fel de “model suedez”. Aşa că munca, nestimulată în condiţii competiţionale, n-a mai produs bogăţie. S-ar putea spune că... am păţit ca suedezii. Numai că suedezii aveau acumulări importante, din vremea cînd au adunat mai mult prin muncă şi au împărţit mai puţin celor din tribune. La noi, în schimb, societatea fiind săracă, banii pentru tribune s-au cam epuizat.
