Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Poate c-aţi observat că operele de artă sunt numai de două feluri: acelea in faţa cărora oamenii simt nevoia să tacă şi celelalte, care produc un soi de limbariţă in toate graiurile.
Poate c-aţi observat că operele de artă sunt numai de două feluri: acelea in faţa cărora oamenii simt nevoia să tacă şi celelalte, care produc un soi de limbariţă in toate graiurile.
Arta veche a produs mai ales opere care provoacă o admiraţie mută, cu tulburări interioare ce reclamă solitudine. Arta modernă e făcută pentru grupuri şi pentru extravertiţi. Cele mai multe din creaţiile celebre ale veacului al XX-lea obligă la vorbărie. Pentru această relaţie vicioasă cu pălăvrăgeală s-a inventat şi un termen consolator: participarea. Ca şi cum rugăciunea pe care o spui in gănd n-ar fi participare.
In artă, tot ce presupune o lungă instrucţie verbală trebuie să se cheme altcumva: activitate culturală, gimnastică spirituală, didactică de larg consum... E adevărat că, la unele concerte de muzică clasică, dirijorul sau prezentatorul ii desluşesc publicului, de regulă un public de copii, unele secrete ale facerii muzicii, dar o gală cu muzică modernă urmată de cuvăntări lămuritoare e un nonsens. Cum să-i explici publicului ce ar trebui să simtă ascultăndu-l pe Mozart? Cum măsori simţirea?
Artiştii contemporani nu mai vor să cucerească publicul. Vor să-l provoace. In flecăreala preţioasă de la vernisajul unei expoziţii "provocatoare" am numărat o mulţime de cuvinte mai potrivite intr-o sală de masaj pentru masochişti şi ciudaţi decăt la o manifestare spirituală. Criticul pretindea că publicul trebuie zguduit, agresat, frămăntat, mărunţit, penetrat, macerat, scuturat, molestat, iar in sală se găseau numai persoane care aveau nevoie de compasiune, simpatie, comunicare, prietenie, cordialitate, toleranţă.
In marile muzee, grupurile de turişti, gonite de ghizi pe dinaintea unor creaţii care nu-şi dăruiesc frumuseţile decăt in relaţia directă cu individul, nu fac altceva decăt să bifeze preumblări. La Florenţa şi Roma, năvala asiaticilor in catedrale, in plutoane riguros invărtite printre credincioşii solitari, ingenunchiaţi in bănci, mi-a dat dimensiunea tragică a unui fenomen. Viitorul fenomenului. Iisus i-a alungat căndva pe negustori din templu cu biciul, dar negustorii au revenit in templu mai pregătiţi ca niciodată să văndă totul.
Intr-un tărziu de noapte l-am ascultat cu sufletul la gură pe un tănăr dirijor chinez vorbind despre faptul că artiştii contemporani nu mai au nevoie de public. Chinezul indrăznea să spună că ţările bogate, care-i subvenţionează pe artişti indiferent dacă aceştia au public sau nu, ii fac un rău de moarte artei. Iar răul constă in aceea că nimeni nu se mai incumetă să impartă arta in două: in artă care există prin ce oferă şi in infinita pălăvrăgeală contemporană, snoabă, goală de inţeles, gălăgioasă şi bine văndută in temple, căreia negustorii ii zic incă pictură, muzică, literatură..
