Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Cu ceva timp în urmă am făcut referiri la Uniunea Monetară Europeană pornind de la dificultăţile economice mari ale Greciei în a-şi onora obligaţiile externe. Am subliniat, printre altele, că, în cazul Greciei, necazurile îşi au obârşia, în principal, în execuţii bugetare imprudente (cu acumulare masivă de datorie publică) şi ocultarea unor date reale privind situaţia finanţelor publice - ceea ce a mărit enorm deficitul de credibilitate al autorităţilor publice elene.
Dar Grecia nu este caz izolat în ceea ce priveşte percepţia riscului suveran în Uniunea Monetară. Şi alte ţări (Portugalia, Spania, Italia, Irlanda) se văd depunctate de pieţele financiare internaţionale. De notat este că Spania, până la izbucnirea crizei financiare, a avut bugete publice fără deficite mari. În schimb, deficitele sale de cont curent au fost mari, ca şi în cazul Portugaliei sau al Italiei. Ţările din regiunea sudică a UM au înregistrat în ultimul deceniu o deteriorare a competitivităţii (măsurată, de pildă, prin costul cu muncă pe unitatea de produs/ULC) faţă de Germania, Olanda, ţările scandinave etc.
Această deteriorare a competitivităţii este o ilustrare a alocării nepotrivite a resurselor, a unor intrări de capital care s-au îndreptat adesea către sectorul rezidenţial, către servicii nelegate de producţie.
Când criza a izbit puternic Europa, asemenea sectoare au fost afectate foarte sever, ceea ce a provocat o cădere dramatică de activitate economică şi, implcit, de încasări bugetare; deficitele bugetare s-au căscat ameninţător, deşi, excepţie făcând Irlanda, nu au avut la origine intervenţii de salvare a unor bănci. Fiindcă relansarea acestor activităţi, la niveluri precedente, este greu de admis ca o ipoteză realistă, a apărut mefientă faţă de capacitatea de a controla deficitele bugetare în anii ce vin.
Ce vreau să reiterez este că: atunci când alocarea resurselor, fie din economisire internă, fie din capital importat, nu se face către sectoare care pot acoperi (prin produse şi servicii) cererea internă şi cea externă, în mod adecvat situaţia economică a unei ţări se deteriorează în mod implacabil; se ajunge la un impas care se manifestă fie prin dificultăţi de finanţare a deficitelor, fie prin stagnare economică (Portugalia de ani buni este un astfel de exemplu).
Situaţia schiţată mai sus arată că Pactul de Stabilitate şi Creştere trebuie să fie completat cu reguli noi, care să protejeze stabilitatea zonei euro. Dar o stabilitate care să nu însemne stagnarea unor ţări, ce ar putea tensiona peste măsură contexte/echilibre sociale naţionale - cu consecinţe imprevizibile pentru întreaga zonă. De aceea cred că discuţia de la ultima reuniune la nivel înalt a Consiliului European privind regândirea "regulilor" în UM are sens şi este interesant cu ce se va solda raportul care va fi elaborat de o echipă de experţi până la finele anului.
Totodată, cred că se impune o armonizare mai de adâncime şi sistematică a politicilor economice în UME, în UE. Este greu să se ajungă la un "guvern economic" în UE, dar la o "guvernanţă economică" structurată este necesar. Altminteri, riscurile vor creşte de renaţionalizare a politicilor economice, de fragmentare a Uniunii.
