Pe câţiva dintre colegii de clasă sau de birou, cu care cândva am fost în relaţii foarte apropiate, nu numai că n-aş dori să-i revăd, dar, dacă ar fi posibil, aş vrea să nu mi-i mai amintesc. O duc rău, foarte rău, nu le-a ieşit mai nimic în viaţă, iar eu, pentru că i-am cunoscut bine, mă simt vinovat, cum probabil se simt şi unii medici când au în faţă pacienţi despre care cunosc unele adevăruri terminale.
Nu aveam cum să-i ajut, să-i învăţ, să-i ridic, întrucât, pentru ei, alt drum în profesie nu exista. Şi măcar de-ar fi fost de-acolo! În oricare altă profesie s-ar fi mutat, le-ar fi venit la fel de greu, dacă nu şi mai greu. Unii se nasc fără loc. E vorba despre oameni cărora nu le-a zis nimeni niciodată: "Domnule, nici nu bănuieşti cât te apreciez!", "Bătrâne, ce mare eşti!", "Prietene, ce minte ai!", "Omule, ce talentat poţi să fii!", "Moşule, cred că nici nu-ţi dai seama ce genial eşti!".
Să ieşi la pensie dintr-o meserie practicată o viaţă şi să nu te laude nimeni sincer, convingător, să nu ai nici o dovadă că n-ai trudit degeaba, fără ecou în conştiinţele oamenilor, că n-ai contat oricât ţi-ai fi dat silinţa - asta e cu adevărat o dramă. Unii reuşesc să se mintă atât de bine, să găsească mereu vinovaţi pentru poticnirile lor încât au toate şansele să moară consolaţi: au existat, au fost buni, dar e vina societăţii că nu i-a preţuit cum se cuvenea.
În alte lumi, copiii sunt crescuţi în ideea că schimbarea direcţiei de câteva ori într-o viaţă nu e doar ceva inevitabil, ci însăşi soluţia împlinirii. Când ceva nu merge, schimbă! Când merge prea bine, schimbă!
Cincinalele nu-s o invenţie comunistă. Existenţa ne este marcată periodic de porţii de timp. După un număr de ani, oricât de bine ţi-ar merge, trebuie să mai vii cu ceva, fie şi preventiv. Un negustor de castraveţi muraţi din Montreal, un om de aproape 90 de ani, care îşi număra la sfârşitul fiecărui an clienţii stabili, m-a învăţat lecţia dintâi a comerţului.
Când îţi dai seama că ai câştigat la fel ca anul trecut, nu înseamnă că ai rămas pe aceeaşi treaptă. Înseamnă că, de fapt, te-ai dus în jos. Dacă toţi din jur au urcat o treaptă, iar tu stai pe loc, distanţa faţă de ei creşte la două trepte. Eşti pe scara care coboară. Te găseşti tot timpul pe o scară fără paliere. Cine nu urcă, în mod sigur coboară.
O cercetare sociologică recentă arată că marea majoritate a celor care şi-au pierdut slujbele ar accepta o declasare profesională numai să poată căpăta de lucru. Deşi situaţia pare tragică, ea dovedeşte o flexibilitate reală a relaţiilor cu profesia. Extrem de puţine munci se mai pot practica, fără modificări de structură, pe durata unei vieţi. Europeanul nu se mai sperie de schimbare. Există şi un gen de antrenament didactic, începând chiar de la clasele mici, pentru psihologia schimbărilor.
În toate ţările dezvoltate economic, dezvoltarea a avut la bază o repliere profesională şi familială repetată. În Statele Unite, cetăţeanul se mută după o slujbă mai bună în medie de opt ori în carieră. Cine poate s-o facă e salvat. Cine nu poate va trebui să accepte serii de declasări profesionale. Nu e nici bine, nici rău. Aici s-a ajuns.