O chestiune de tradiţie

CĂINII SUNT FRUMOŞI in felul lor căinesc. Cănd sunt urăţi, seamănă cu oamenii urăţi. Un căine care mă privea cu duşmănie,
deşi nu făceam altceva decăt să-mi văd de drum, avea trăsături de la toţi oamenii ale căror mutre mă făcuseră de-a lungul timpului
să pun la indoială teoria evoluţionistă. Imi amintea capul acelui căine urăt de un profesor de marxism-leninism cu ochi de hipopotam, de un neam din partea tatei, cu o bărbie lată şi grea de dromader, şi de un vecin cu o faţă căzută de bou. Căinii nu seamănă, cum se spune, cu stăpănii lor, ci cu nişte inşi care ar fi trebuit, la căte asemănări vădesc, să le fie stăpăni.
Concluzia evoluţionistă la care am ajuns, văzănd pănă unde pot să meargă similitudinile dintre om şi animal, e că lucrurile stau invers: maimuţele se trag din noi, nu noi din maimuţe. Şi nu din noi toţi, ci din unii dintre noi. Tot din aceşti oameni cu infirmităţi la gene se trag şi nişte jivine cu apucături rele. In Renaştere circula o mulţime de imagini prin care se evidenţiau la oameni dominanţele de oaie, vultur, leu şi hienă. S-ar putea să existe un permanent du-te-vino intre spiţe, iar noi s-o ţinem, din fudulie, cu ideea că suntem un stadiu superior in devenirea de la maimuţa antropoidă la om.
Lăngă căinele cel urăt, un ins cu un chip de rinocer şi cu o privire de broscoi, deşi nu ne cunoaştem, mă latră. Eu imi văd de drum şi el mărăie şi lasă bale de parcă i-aş fi dat căndva un picior in burtă. Căndva, in urmă cu mii de ani.


O DRAMĂ TIPICĂ pentru lumea in care trăim: concubinajele, la tinerii cărora profesia le ia tot timpul. Cuplurile de necăsătoriţi se destramă după căţiva ani, uneori după şapte-opt ani, cănd s-a consumat tot ce aduceau bun intr-un mariaj convenţional inocenţa şi iubirea. O doamnă, a cărei fiică a fost abandonată fără nici o explicaţie de prietenul ei, cu care a fost ca şi căsătorită zece ani, a suferit o cădere psihică majoră. Un divorţ e de inţeles, dar să dispari fără urmă, speculănd absenţa hărtiilor oficiale - iată un lucru faţă de care un divorţ e la pragul de sus al onorabilităţii. Fiica spune: Lasă, mămico, nu te mai consuma, toţi sunt la fel, dispar dacă pot s-o facă fără să lase urme. Doamna insă o ţine pe a ei: Dar nu mai există cuvănt, nu mai contează că v-aţi iubit, că v-aţi pus sufletul pe tavă? Doamna suferă şi din cauza fiicei, care pare să fi acceptat acest tip de relaţie, ştiind totuşi că nu duce nicăieri. Că şi fata a mizat pe posibilitatea de a o rupe scurt. Exact ca intr-o cursă de genul "Cine işi calcă primul angajamentele căştigă!", bărbaţii se fac nevăzuţi primii. E o chestiune de statut, de tradiţie, spune fata.