Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
De când băncile centrale au intervenit masiv (prin injecţii de lichiditate, acordare de garanţii şi acceptarea unei game largi de colaterale) pentru a limita recesiunea economică, între ele şi băncile comerciale are loc o dispută majoră. Aceasta priveşte creditarea economiei reale. Băncile centrale, ca şi guvernele de altfel, au încercat să condiţioneze acordarea de sprijin de reluarea creditării. Deşi, trebuie spus, că adesea, asistenţa financiară a statului a fost impusă de nevoia de a evita căderea sistemului financiar neexistând alternative viabile. Pe de altă parte, băncile comerciale încearcă să-şi limiteze daunele în perioada de recesiune printr-o selecţie mult mai riguroasă a clienţilor. Din punct de vedere al raţionalităţii individuale a băncilor conduita lor pare firească, mai cu seamă că ele se află într-un proces de "deleveraging", de însănătoşire a bilanţurilor prin încercarea de mărire a capitalurilor proprii ca pondere în activele şi pasivele deţinute. Pe de altă parte, ceea ce pare raţional la nivel individual, poate fi rău din perspectiva sistemică, când, de pildă, blocarea creditării loveşte economia reală în mod excesiv. Această dispută se observă şi în România de la irumperea crizei (în fapt nivelul dobânzilor practicate de bănci este controversat de mai mulţi ani. Cercuri de afaceri non-bancare reproşează instituţiilor financiare locale practicarea de dobânzi foarte înalte, cu mult peste ceea ce se practică în cele mai multe ţări din UE. Drept este că flotarea leului, deprecierea din acest an, ca şi prime de risc (vezi evoluţia CDS - ce sunt poliţe de asigurare faţă de riscul de neplată aplicat obligaţiunilor suverane româneşti) mai ridicate merg în sprijinul argumentaţiei băncilor comerciale. Totuşi, avem o inflaţie în scădere, o diminuare dramatică a deficitului de cont curent (de la 1,5% în 2008 la probabil în jur de 5% în acest an) şi linii de finanţare de la FMI, BM şi Comisia Europeană care arată că România nu mai este confruntată cu o constrângere valutară de intensitatea simţită în a doua parte a lui 2008 şi prima parte a lui 2009. Este drept că procesul de ameliorare a finanţelor publice va fi extrem de anevoios, că el va lua timp, ceea ce va face ca incertitudinile să persiste. Dar, una peste alta, rămâne evidenţa unor marje de dobânzi înalte, care nu ajută revenirea economiei autohtone. Băncile comerciale se află la intersecţia a două interese, la prima vedere, contradictorii. Ele vor să-şi îmbunătăţeasca bilanţurile prin evitarea de asumare de noi riscuri considerate inacceptabile. Acordul de la Viena (între Guvern, BNR, băncile private şi finanţatorii externi) a încercat, de altfel, să atenueze din înclinaţia de retragere de lichidităţi din ţară. Dar există şi o altă logică, care spune ca dacă băncile cu prezenţa masivă în România nu-şi servesc clienţii în această perioadă "se împuşcă singure în picior". Fără îndoială că este foarte greu pentru bănci să optimizeze intersecţia acestor două interese, că aproximaţiile cu care se operează sunt mari. Dar, dacă nu va exista suficientă propensiune de a sprijini economia reală acum, în această perioadă, ceea ce pare raţional la nivelul băncilor se va dovedi detrimental pentru ele pe termen mai lung.
