O pojghiţă de gheaţă

Dacă există un domeniu în care nu ne putem plânge de penurie, cel al teoriilor legate de originea vieţii ar fi un exemplu admirabil. Mii şi mii de articole savante, apărute în publicaţii respectabile, au plasat primele forme de materie vie în spaţiul cosmic, în atmosferă, pe fundul oceanului primordial şi chiar în băltoacele călduţe ale începutului planetei noastre. Băltoaca era favorita lui Darwin şi a altor oameni de ştiinţă, dar numai pentru o vreme.

Încercările americanului Stanley Miller de a reproduce situaţia existentă în perioada imaginată de savanţi nu au dat rezultate. Mai rămânea de rezolvat extrem de spinoasa problemă a modului în care au ajuns diferite substanţe în proverbiala băltoacă, de ce nu au fost distruse de radiaţia solară şi cea cosmică, cum s-au organizat pentru a deveni capabile de evoluţie. Singurul care a dat o explicaţie cât de cât plauzibilă a fost britanicul Charles Cocknell. El localiza fenomenul apariţiei vieţii în craterele de impact provocate de bombardamentul continuu de la începuturile sistemului nostru planetar care s-ar fi umplut cu apă. Restul e, cum se spune, istorie.

Se ştie că Universul este, la propriu, plin de apă. E drept că o mare parte, poate cea mai mare parte, se găseşte sub forma unei pojghiţe microscopice de gheaţă care acoperă particulele de praf interstelar. Până nu de mult nu era bine cunoscută structura acestora. Dar noile tehnologii de îngheţare ultrarapidă, combinate cu microscopia electronică, mai exact de cea cu baleiaj, au permis crearea unor pelicule de gheaţă în condiţii asemănătoare cu cele din spaţiul cosmic. Să fie oare mai aproape de noi răspunsul la întrebările fundamentale legate de originea vieţii?

Prima reacţie a celor care au efectuat cercetarea la Universitatea Granada din Spania a fost total neştiinţifică. Ei s-au lăsat profund impresionaţi de neobişnuita frumuseţe a imaginilor obţinute. Unul dintre specialişti, Julian Cartwright, a remarcat că studiul interacţiunii stratului subţire de gheaţă cu suprafaţa pe care o acoperă ar putea fi folosit atât pentru descifrarea secretelor materiei vii, cât şi pentru aplicaţii tehnologice ca manufactura semiconductorilor şi a unor elemente de ceramică.

Până una-alta, e bine să ştim că gheaţa se formează în spaţiul cosmic la temperaturi cu mult mai scăzute decât cele de pe Terra, între 3 şi 90 de grade peste zero absolut, adică – 273 de grade Celsius, 0 grade Kelvin. Ea acoperă atât firele de praf interstelar, cât şi asteroizii, cometele, sateliţii şi planetele. Uneori, aceste planete ar putea fi în stare să adăpostească forme de viaţă. Această gheaţă este însă total diferită de cea pe care o cunoaştem noi. Structura ei fizică explică frumuseţea care i-a surprins pe oamenii de ştiinţă.

Avem de-a face cu o combinaţie de cristalin cu amorf, cu alte cuvinte de un amestec de ordine şi dezordine, totul depinde de temperatura la care s-a produs îngheţarea. Formele sunt dintre cele mai diferite, de la aspecte destul de banale la surprinzătoare imagini biomimetice. Adică imitaţii ale formelor de viaţă pe care le cunoaştem, frunze de palmieri sau de ferigă, viermi şi bacterii, chiar conopide. Să nu uităm că sunt simple imitaţii obţinute în laborator. Ele însă ne dau de gândit.

Să presupunem că ajungem pe o altă planetă şi găsim astfel de forme în gheaţa de pe suprafaţă. Ar fi bine să nu ne grăbim cu organizarea unei conferinţe de presă la care să anunţăm că am găsit în fine forme nepământeşti de viaţă. Riscul ar fi prea mare. Pe de altă parte, am putea presupune că gheaţa ar putea constitui un mediu potrivit pentru apariţia vieţii. Formele foarte simple, primare, ar putea exista în interiorul bulelor din gheaţă. Toate astea sună ca argumente ale originii cosmice a vieţii, teorie veche (panspermia), o vreme discreditată, astăzi o opţiune acceptabilă. Cu o rezervă, poate că precursorii vieţii au venit din spaţiu. Dar biochimia bazată pe carbon, comună tuturor organismelor de pe Pământ, a evoluat chiar aici. Aşa arată o mică parte a concluziilor simpozionului  Euroice 2008  desfăşurat în octombrie la Granada, în Spania.

Citeam în urmă cu mulţi ani, în 1972, un admirabil, fascinant roman SF, care printre altele aducea în prim-plan originea extraterestră a vieţii, recoltarea de viruşi din spaţiu şi folosirea lor ca armă bacteriologică ideală. Era, v-aţi dat desigur seama, primul mare succes al lui Michael Crichton, "Tulpina Andromeda". Scriu acum despre viaţa în spaţiu şi pe Pământ la puţine ore după dispariţia autorului.