O Românie hulită financiar

Avem sau nu nevoie de FMI? Asta e întrebarea zilei în România. Istoria relaţiei noastre cu FMI nu e prea bună şi nici corectă în ansamblul ei. Ea cuprinde episodul dureros din 1999, când FMI, pentru a fi pe placul unor mari creditori internaţionali, a declarat că România va intra în încetare de plăţi, deşi nu exista o asemenea ameninţare.

Astfel, FMI a aruncat o umbră de neîncredere asupra României, obligând-o la enorme sacrificii bugetare pentru a plăti datoria exter­nă scadentă în acel an. Ulterior FMI şi-a recunoscut (parţial) greşeala şi a încheiat un acord cu România care a funcţionat cu unele efecte pozitive în ce priveşte disciplinarea politicilor de cheltuieli publice. În acest an, 2009, de criză globală apar din nou în Occident anunţuri alarmiste la adresa solvabilităţii României. Ele sunt legate de marea datorie externă contractată de companii private, multe fiind multinaţionale sau mari companii străine prezente în ţara noastră.

Prin urmare, pentru ce se contractează împrumutul de la FMI? Pentru a face faţă unei eventuale stopări a creditării refinanţării datoriilor private acumulate. Dar ce legătură există între datoria externă privată şi Guvern? Există mo­delul nedrept prin care te judecă marile instituţii finan­ţatoare: privată sau de stat, o datorie externă priveşte statul. Când statul e credibil, datoria nu pune pro­bleme, căci, într-o logică de piaţă absolut normală, dacă eşti solvabil nu ai pro­bleme să te împrumuţi pe piaţă. La polul opus, prestaţia neconvingătoare a Guvernului român atrage îngrijorarea cercurilor financiare internaţionale în ce priveşte plata şi reeşalonarea normală ("rostogolirea", cum zic bancherii) a datoriilor companiilor private către băncile din România a căror "mame" se află în străinătate. Guvernarea actuală n-a dovedit responsabilitate, fiind măcinată de inconsecvenţă, de lupte interne şi dezorientare în faţa amestecului adesea agresiv al preşedintelui în treburile guvernării. Şi atunci mai poate fi vorba de o nouă hulire financiară a României?

Mulţi credem că neîncrederea cercurilor financiare în sol­vabilitatea României este nejustificată. În faţa crizei, Ro­mâ­nia, spre deosebire de alte ţări europene, mai are o bună mar­gine de posibil, adică de relansări economice.

Problema e că lipsa unei viziuni coerente a Guvernului constituie un punct de plecare al neîncrederii. Nu se între­vede posibilita­tea de a trece din posibil în real.

Astfel ne-am întors la în­tre­ba­rea de la care am plecat. Când Guvernul acţionează clar şi hotărât, în primul rând în ce priveşte cheltuirea banilor publici, creditorii nu se impacientează; o datorie externă privată, chiar mare fiind, se achită prin metode normale de piaţă. Răspunsul în acest caz e: nu avem nevoie de FMI. Când însă acţiunea dezordonată a Guvernului colapsează psihologic creditorii, răspunsul e pe dos: avem nevoie de FMI. Mai mult decât cu o criză economică ne confruntăm cu o criză de inte­ligenţă.

Însă în contextul crize actuale intervine în plus teama conjugată a marilor companii şi a băncilor creditoare de a nu face faţă propriei lipse de lichiditate. Aici calculul e primejdios şi necinstit: să se împrumute România şi să ne plătească datoriile noastre. Datoriile private să se transfor­me în datorii ale statului român care prin sacrificii bu­getare prezente şi viitoare să le plătească inclusiv cu do­bânzile aferente. Cei care au făcut afaceri proaste sau prea riscante şi au datorii "rele" le vor acum aruncate pe spinarea contribuabilului român. Într-o asemenea logică banii FMI, în loc să alimenteze o eventuală lipsă de lichiditate a statului român şi să stimuleze creditarea în România, sunt destinaţi practic să şteargă datoriile "rele". Nu se şterg datoriile României, evident, ci eventual, datoriile băncilor internaţionale.

De aceea, titlul editorialului meu nu e o întrebare, ci o afirmaţie. Criza economică în România nu trebuie să se termine într-o dezastruoasă risipă naţională. Parlamentul European