"Cu ce treburi in America?", m-a intrebat vamesul, asa cum se intreaba de obicei la vama cand nu conteaza ce raspunzi. Era, cum s-ar zice, o intrebare pur formala.
Puteam sa raspund: cu afaceri. Sau: invitat de prieteni. Dar am fost sincer: vreau sa beau o cafea la New York.
Uneori, excesul de sinceritate e luat drept afront. Vamesul m-a predat altor vamesi, care mai bine de un ceas m-au tocat cu intrebarile. Eu eram tot mai sincer, iar ei tot mai nervosi. Le-am explicat, in final, ca redactia unde tocmai lucram ii oferea Tarom-ului spatii publicitare, contra bilete de avion. Ca doamna Gina de la Externe, avand un bilet, pe care nu-l dorea nimeni, mi l-a cedat. Stiu ca-ti place sa te duci la New York, a zis sagalnic doamna Gina de la Externe, ca si cand ar fi fost vorba de o slabiciune pentru biscuitii cu cacao: Stiu ca tare-ti mai plac biscuitii cu cacao, nu vrei unul? Ce sa caut in August la New York? am zis. Toata lumea e in vacanta. In plus, e o arsita de mori. Stiu si eu, a zis doamna Gina, bei o cafea!
Prin urmare, au conchis vamesii, dandu-si seama ca eram din ce in ce mai sincer, adica din ce in ce mai natang si ca era cazul sa fiu ajutat, deoarece tampitii, daca nu sunt ajutati, pot face mai mult rau Americii ca spionii si mafiotii, ai venit ca turist! Hai, pleaca si bea-ti cafeaua!
Oamenii sinceri mai mult incurca lucrurile. In memoriul de activitate, cerut de patronul american care urma sa-l angajeze, la rubrica: profesiunea de baza, un inginer roman, cu care am calatorit in acelasi avion, a scris "aventurier". Tot el m-a lamurit ca excesul de sinceritate de la vama ar fi putut sa ma coste. In anul 1994, cand se intamplau toate astea, te duceai in America sa bei whisky, tequila, pepsi, ulei de ricin, lichid de frana, dar nu si cafea. Astazi, da, vamesii ar intelege imediat ce spui, pentru ca New York-ul s-a umplut peste noapte de cafenele, unde se bea expresso european.
In 1994 insa cafeaua americanilor era o zeama lunga si confuza, din care sorbeai toata ziua fara nici un profit.
Si tu ai riscat mult, i-am zis inginerului. Ba deloc, a spus el. La spalat vase se angajau disperati, nu ingineri. Sunt si situatii, cand e mai folositor sa nu minti.
Omul avea dreptate. Mi-am amintit de discutie si de incidentul de pe aeroport zilele trecute, la intalnirea intamplatoare cu un poet, fugit, pasamite, in Franta, in 1974. Poetii sunt deprinsi de mici cu minciuna. Ca ei o numesc figura de stil, e alta poveste. Poetii batrani sunt toti mai directi. Unii renunta cu totul la metafore. Din buna crestere, i-am luat-o inainte, explicandu-i eu de ce s-a intors in Romania, desi putea sa-si cheltuiasca pensia in Franta. Asa e cu toti, am zis. La batranete, simtim nevoia sa murim acasa. E un fapt de noblete sufleteasca.
Ce tot zici, mi-a scurtat-o el, ce, tu nu stii? Eu n-am pensie de la francezi.
Dar ai trait in Franta, nu? O pensie sociala tot capeti. Ce, nu stii? a insistat el, cu sinceritatea marcata de o vaga iritare a omului care nu intelege cum un lucru cunoscut de foarte multi nu e cunoscut de toata lumea. Cum sa-mi dea francezii pensie daca am fost spion roman? Am pensia mea, de la stat.
Nu zau?, m-am mirat, cu aceeasi inocenta de prost gust, cu care era sa ma prajesc la vama americana, spionii primesc pensie? Probabil, una mare. Aiurea, a zis trist spionul, afectat evident de faptul ca nu se pensionase ca poet. Sa stie macar de ce nu-i ajungeau banii. Aiurea, o mizerie!
Daca nu era o metafora, insemna ca spionul era profund sincer. Fapt care-l descalifica definitiv ca spion, dar nici ca poet nu-l facea mai credibil.
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
