Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În 2008, Academia Română lansa ideea ridicării unui Panteon Naţional, un spaţiu în care să-şi găsească odihna de veci marile valori ale culturii şi vieţii publice din România. Franţa şi Italia au Panteoane celebre, iar la noi ideea vine de demult, încă din testamentul lui Carol I. Faptul că la o sută cincizeci de ani după formarea unui stat românesc un asemenea spaţiu nu există spune multe în sine.
Şi istoria, dar şi un anume fel de a fi ne-au făcut să dedicăm prea mult timp ostracizărilor şi reconsiderărilor culturale şi politice, plecând de la criterii dintre cele mai bizare. Am deshumat şi reînhumat într-un ritm prea alert, nu doar în cimitire, dar şi în manuale de şcoală sau în dezbaterea publică. Avem mare nevoie de o aşezare în acest domeniu, avem nevoie de o temelie care să transceandă, de la înălţimea unor decenii scurse, orice fel de partizanate.
Valorile culturale şi publice ale unei naţiuni există dincolo de stiluri, excentricităţi, culori politice sau slăbiciuni omeneşti. Ele sunt temelia pe care putem clădi mai departe şi sunt unul dintre elementele noastre identitare inevitabile.
Nu ştiu în ce măsură iniţiativa Academiei va găsi resursele şi se va concretiza într-un monument. E de sperat că da. Însă şi mai important e dacă reuşim să clădim şi să stabilizăm un Panteon în noi ca popor, un sistem de valorizare şi respect faţă de cei care au avut contribuţii majore într-un domeniu sau altul. Aceasta ar fi o moştenire adevărată de transmis generaţiilor noi, într-o lume tot mai uniformizantă şi mai confuză.
Evident, mă gândesc la toate astea pentru că ne-am despărţit de Adrian Păunescu. Şi în cazul lui, ca şi în alte situaţii, ne-am tot întrebat unde să fie locul în care ne luăm rămas-bun de la el, unde şi-ar putea găsi odihna mai potrivit. Pentru că nu am stabilit nişte reguli. Nu avem un "protocol cultural".
Personalitatea celui dispărut aproape incredibil m-a dus cu gândul la ideea de Panteon şi din alt motiv. Păunescu a fost un om vulcanic, cu exprimare necruţătoare, care iubea şi dispreţuia pătimaş. Dar, odată cu trecerea anilor, a reuşit să devină şi un surprinzător om de echilibru, un apostol al împăcărilor şi un partener de dialog de o decenţă rară în spaţiul nostru public. S-a comportat din ce în ce mai mult ca un om conştient de valoarea propriei opere, de importanţa unor sentimente fundamentale, de nimicnicia unor patimi de moment. Aceasta e atmosfera tutelară a ideii de Panteon, spaţiu în care Adrian Păunescu ar fi trebuit să-şi găsească locul.
E greu de spus dacă suntem pregătiţi pentru această construcţie. Imediat după ce Academia şi-a definit intenţia au apărut voci care o contestau după un principiu românesc clasic: "Şi cine decide care valori ajung acolo?". Aşa cum, la o zi de la moartea lui Păunescu, un personaj scria pe blog că nu poate înţelege de ce e valorizat pozitiv un om pe care el îl trecuse definitiv la categoria "aşa nu", într-un raport oficial, făcut la comandă. Asemenea oameni au panteoane proprii, de buzunar, mici şi nervoase. Vom face construcţia atunci când majoritatea dintre noi vor fi depăşit o asemenea stare de spirit.
Citește pe Antena3.ro
