Pe covorul roşu al...propriului destin

Situaţiile de viaţă care ne surprind, ne emoţionează şi cărora nu le găsim explicaţii se pot prezenta conştiinţei noastre ca fiind predestinate. ”A fost destinul”, zicem noi, poate şi pentru că întâmplările au scăpat capacităţii noastre de a le controla sau de a le găsi o cauză. Destinul ne apare ca o structură de neânvins, necunoscută, ca un munte a lui Mahomed; e acolo, e aşa, n-ai ce-i face, ne consolăm şi noi, precum ciobănaşul din Mioriţa, căci credem că ceea ce este destinat nu poate fi schimbat. ”Niciodată nu îţi vei putea găsi fericirea, atâta timp cât eşti controlat de destin. Iar prin ”destin” nu înţeleg ”soartă”. Nu există soartă. Destinul conţine acele cauze trecute, care manifestă efectele în prezent. Poţi oare spune ”mi-a fost destinat să fiu lacom”? Singur ţi-ai creat lăcomia. Un beţiv nu a fost beţiv din prima clipă când a băut alcool. O acţiune repetată inconştient te va subjuga şi va crea o dorinţă trupească de a o repeta. Apoi, începi să te lamentezi că aşa ţi-a fost destinul. Această încătuşare a fost creată chiar de tine. Destinul este determinat de acţiunile întreprinse. Tu singur ţi-ai predestinat viitorul, prin repetarea acţiunilor bune sau rele, benefice sau dăunătoare”, spune Yogananda în cartea sa, ”Divina iubire”(Ed. Ram).

Destinul nu-i o forţă implacabilă, nu-i de neschimbat, nu-i atât de încifrat, de necunoscut şi de greu previzibil pe cât suntem tentaţi să credem. N-am avea nevoie să mergem la cititori în stele şi ei să ne spună că stelele ne-au scris ceva acolo, iar ceea ce-i scris, în frunte ne e pus, căci aşa cum spune Yogananda - şi el a fost un mare, mare sfânt – acţiunile noastre bune sau rele de acum, de azi, din fiecare clipă, ne determină destinul, deci viitorul. Această definiţie a destinului ne poate dărui un strop de bucurie, de vitalitate şi de speranţă, căci nu ne mai percepem victime ale oamenilor sau ale unui Dumnezeu indiferent, care ne-a scris suferinţa pe frunţi, ne-a aruncat în relaţii imposibile şi-n evenimente dezastruoase şi ne-a lăsat aşa, acolo, în durerea noastră, să ne descurcăm cum ne duce capul. Iată un mod optimist de a privi destinul, dar şi unul care ne face responsabili de acţiunile noastre: speranţa că, acţionând azi mai bine decât ieri, ne va fi fi mai bine mâine, e de mii de ori mai îndrăzneaţă şi mai preferabilă neputiinţei şi îngenunchierii în faţa destinului implacabil. Speranţa că mai e ceva de făcut, că mai poţi schimba ceva, schimbându-ţi acţiunea, mintea, sentimentele, atitudinea sau reacţia ne ajută să vedem în destin o putere prietenoasă, pusă în mişcare prin propriile acţiuni.

Destinul, aşa cum apare în viziunea unui mare înţelept, e-n clipa asta în mâna fiecăruia dintre noi, în alegerea de fiecare zi de a întrerupe obiceiurile care au făcut din noi nişte sclavi. Poate că suntem mai mult sclavii obiceiului de a ne supăra, pe bună dreptate sau numai pe baza unei dreptăţi imaginare, dar supărarea şi furia ne conduc spre acţiuni greşite, iar acţiunile acestea, mai întâi cultivate în interior, apoi manifestate în exterior, ar putea fi lanţurile care ne leagă de un destin nefast. Ar fi îndeajuns să ne corectăm acţiunile rele, incorecte, să ne iertăm pe noi înşine şi pe alţii, să privim către soare chiar în clipa în care avem alegerea să privim şi tenebrele nopţii înseamnă să ne aşternem sub paşi covorul roşu al propriului destin! Nu suntem victimele destinului, ci creatorii lui, iată o idee la care putem reflecta şi pe care o putem testa începând din clipa aceasta!