Pe Stendhal de ce nu îl sancționați?

Vedeți cum  e omul nostru?! A fost de-ajuns că apucăm ziua azi,când la Cotroceni au loc așa-zisele consultări cu partidele parlamentare- din care, pot să garantez că nu va ieși nimic, fiindcă tot cum vor mușchii pseudopreședintelui va fi!-, ca să uităm complet subiectul care săptămâna trecută a ținut afișul. Mă refer, firește, la nefericita expresie „ăla negru de acolo’’, pe care a folosit-o arbitrul Sebastian Colțescu și de pe urma căreia conaționalul nostru s-a ales cu un val de aspre critici și chiar cu acuzația de „rasism’’. Pe primul loc între acuzatorii publici situându-se francezii, lucru deloc de mirare de vreme ce de la patria lor am luat noi lumina democrației și a statului modern de mai bine de două veacuri. Una dintre cele mai necruțătoare admonestări venindu-ne de la o distinsă doamnă ministru delegat al sporturilor din Franța care, culmea!, are certe origini românești:,,o expresie a unui rasism ordinar’’.

 Au fost, să o recunoaștem, și câteva încercări de a le reaminti ultra-severilor noștri profesori de bune maniere că, și noi, românii, am fost ținta unor atacuri neelegante și denigratoare venite din partea unor distinși vectori de opinie ,,de la Paris mai dimprejurul’’(cum bine le mai zicea Villon). Cum ar fi caricatura sordidă publicată în „Charlie Hebdo’’ după ce Simona Halep a obținut o frumoasă victorie la Roland Garos sau  apelativul „țigani’’(în sensul peiorativ, desigur) cu care jurnaliștii din țara lui Stendhal i-au gratulat pe fotbaliștii români. Un detestabil record în materie fiind stabilit de alți comentatori sportivi din Orașul Lumină atunci când au difuzat în eter următoarea afirmație: ,,este știut că sportul național al românilor nu este fotbalul ci cerșitul’’. Afirmație care depășește orice limită a toleranței, dar față de care nu îmi amintesc nici dacă puritanii societății noastre civile au luat atitudine și cu atât mai puțin dacă au avut succes.Adică dacă cineva- tot de la Paris mai dimprejurul- le acordat o cât de mică atenție.

 Am pomenit mai înainte numele marelui romancier Stendhal (Marie-Henri Beyle Stendhal, pre numele său integral) și nu am făcut-o deloc întâmplător. Pentru că, dacă este să aplicăm în mod nediscriminatoriu și nepărtinitor grila corectitudinii politice, atunci cred că autorul „Mănăstirii de Parma’’ este și el printre cei care pot intra sub incidența unei ,,îngrijorări’’, așa cum sună terminologia oficializată a tragerilor de urechi cu care suntem tratații de către profesorii noștri de democrație. Și asta pentru că Stendhal este autorul unei alte cărți, intrată în manualele școlare, care,încă, din titlu, încalcă de două ori standardele political correctness: „Roșu și negru’’. O dată la mână, „negru’’ adică exact cuvântul pronunțat de Sebastian Colțescu care i-a iritat la culme și pe comentatorii de Franța și, în egală măsură, cuvântul „roșu’’,care, știm prea bine, trimite la sintagma ,,ciuma roșie’’. Sintagmă care, deși a fost lansată și folosită în mod curent în propaganda hitleristă, treaba asta se pare că nu îi deranjează pe cei care o folosesc în exces.

 Și nu ar fi acesta singurul motiv pentru ca puritanii politico-ideologici de pe malurile Dâmboviței ,chiar dacă se vor supăra magiștri de pe cheiul Senei,ar trebui să ia o anumită distanță față de Stendhal. Unul dintre  motive fiindu-ne dat de această caracterizare a modului în care se coagulează și se manifestă elitele puterii în Franța primei jumătăți a secolului XIX:,,Totdeauna, dorința de a fi pair sau gentilom al Coroanei va fi imboldul  celor cu păreri politice ultra. Pe nava statului, toate lumea vrea cârma, căci treaba asta este plătită’’.

 Cuvinte aspre, neiertătoare pe care le putem citi în capitolul al doilea din romanul „Roșu și negru’’. Dar pe care, schimbând ceea ce este de schimbat, le putem socoti foarte nimerite pentru a caracteriza simulacrul de exercițiu democratic aflat în curs de derulare în Palatul din Dealul Cotroceni.