Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Există o stare de spirit schimbată în ţări care nu fac parte din zona euro faţă de finele lui 2008/debutul lui 2009. Atunci, neapartenenţa la zona euro a adus în prim-plan tăria constrângerii valutare. A contribuit la acea atitudine şi faptul că Banca Centrală Europeană a tratat ţările UE în mod diferit; cele din afara zonei monetare unice nu au putut beneficia, fie şi indirect (utilizatorii direcţi fiind bănci), de linii de finanţare speciale pentru care colateral erau obligaţiuni suverane ale lor. A izbucnit, ulterior, criza datoriilor suverane, care a afectat sever zona monetară unică; s-a dovedit că zona euro nu garantează, în sine, evitarea crizei de lichidităţi, a insolvenţei. Dificultăţile Greciei, Portugaliei, Spaniei, Irlandei au reconturat cursul de schimb ca mijloc de corectare a unor dezechilibre mari. Două dintre ţările baltice se află în menghina stabilităţii nominale a cursului de schimb rezultată din regimul de consiliu monetar. Nici Suedia şi Danemarca nu se mai aud cu insistenţă în demersuri de aderare la zona monetară unică. Iar Marea Britanie se simte mai bine cu curs flexibil în tentativa de a-şi corecta dezechilibrele mari.
Contextul schiţat mai sus ar favoriza argumentaţia care vede în depreciere un mijloc de a se sprijini ieşirea din recesiune. Sunt însă aspecte care merită atenţie atunci când judecăm trade-off-urile (compromisurile) cu care se confruntă BNR. Inflaţia la noi, aşteptată la peste 7,5% în 2010, rămâne printre cele mai înalte din UE, deşi activitatea economică a căzut. În timp ce prin alte părţi se manifestă un spectru al deflaţiei, la noi trendul dezinflaţionist a fost inversat prin creşterea TVA. Drept este că în august inflaţia a fost mult sub aşteptări, ceea ce arată că efectele puseului nu au avut durabilitate. Dar avem rigidităţi pe pieţe. Iar o depreciere, fie ea controlată, a leului ar reinflama inflaţia, care ar putea lesne ajunge la două cifre. Poate că odată cu creşterea TVA s-ar fi putut tolera o depreciere a leului care să menţină un diferenţial de dobânzi adecvat.
Dar referirea noastră este acum la o politică sistematică de depreciere a leului. În consecinţă, expectaţiile inflaţioniste ar fi inversate, în sens negativ. Am putea reveni la o spirală care ar conduce, în mod inevitabil, la dobânzi bancare considerabil crescute. Spirala ar fi întărită dacă salariile ar încerca să ţină pasul cu mersul preţurilor. Dacă aceasta nu s-ar întâmpla ai zice că s-ar câştiga pe latura reducerii costului unitar al forţei de muncă (cu influenţa pozitivă asupra competitivităţii) şi s-ar reduce, ca pondere, cheltuielile sociale în bugetul public. Dar este credibilă o asemenea divergenţă în dinamici, mai ales după tăierea cu 25% a salariilor bugetarilor şi îngheţării pensiilor? Pe fondul suirii inflaţiei, a dobânzilor, serviciul datoriei publice ar creşte rapid şi pieţele financiare externe ar privi cu mefienţă sporită ce se întâmplă în România. Fiindcă una este să ai o creştere a inflaţiei de la 4% la 6% şi, altceva, de la 5% la, să zicem, 13%-14%.
O relaxare de politică monetară, pentru a avea eficacitate - ca stimulare a activităţii economice - ar trebui să beneficieze de un mecanism de transmisie eficace şi de o consolidare fiscală care să garanteze că bugetul public ajută la limitarea deficitelor, ameliorându-se astfel bonitatea ţării. Am îndoieli mari că o scădere importantă a ratei de politică monetară (de la 6,5%, să zicem, până la 4%) şi o creştere a lichidităţii în piaţă ar face ca dobânzile de creditare să se diminueze în aceeaşi măsură.
