Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Criza a deteriorat mult mecanismul de transmisie a politicii monetare. În acelaşi timp băncile sunt în perpetua goană de a-şi reclădi rezervele. Nici nu văd cum s-ar putea accelera consolidarea fiscală în condiţiile actuale. Inflaţia crescută ar obliga băncile să ridice dobânzile la creditele acordate, la rostogolirea acestora. Vedem şi acum "războiul" dintre Trezorerie şi bănci în privinţa dobânzilor de finanţare a deficitului bugetar.
Deprecierea sistematică ar submina încrederea în leu. În măsura în care dobânzile la depozitele în moneda autohtonă nu ar ţine pasul cu inflaţia, persoane individuale şi firme ar fi motivate să le convertească în valute forte. Ce ar începe ca o depreciere controlată s-ar putea transforma într-una periculoasă ca efect al "fugii" de moneda naţională. Aici se cuvine să facem o distincţie între o politică ce nu permite aprecierea monedei naţionale (aşa cum se practică în ţări asiatice) şi una de devalorizare deliberată. Aceasta din urmă poate avea eficacitate, dar una limitată. Şi este de repetat: pentru a nu avea efecte neintenţionate rele majore ar fi nevoie de o consolidare fiscală puternică. Este posibilă în România o asemenea combinaţie acum?
Cursul de schimb are un impact semnificativ asupra preţurilor, chiar dacă deschiderea economică (ca procent al exporturilor şi importurilor în PIB) este inferioară multor ţări din UE. Avem şi un grad de euroizare a tranzacţiilor peste 50% din total. O depreciere sensibilă a leului ar diminua (prin inflaţie şi "efectul avuţie"/wealth effect) venituri reale, ceea ce ar afecta consumul. Cum în România ponderea consumului în PIB este mai mare decât în alte ţări, influenţa via consum ar compensa, probabil, efectul de stimulare via exporturi. A gândi că un curs, de pildă, de circa 5 lei pentru 1 euro nu ar bulversa situaţia internă denotă superficialitate. Teza că flotarea completamente liberă nu comportă riscuri semnificative este discutabilă.
Ea merge în perioade de relativă acalmie a pieţelor financiare şi când politici interne sunt suficient de puternice/consistente. Dar a nu ţine cont de lecţiile episoadelor de criză (din Asia şi mai ales criza de acum) nu mi se pare a fi în ordine. Speculaţii puternice pe monedă pot să conducă la derapaje majore, la instabilitate mare în lipsa capacităţii de intervenţie a Băncii Centrale. Nu mai amintesc situaţia când pieţele practic îngheaţă, când riscuri sistemice (care ameninţă întreg sistemul bancar) precumpănesc. Acesta a fost, poate, principalul motiv pentru care s-a încheiat acordul cu FMI şi UE la începutul lui 2009. Puteam oare să mizăm numai pe flotare completamente liberă pentru a rezolva criza de lichiditate, finanţarea deficitelor şi eliminarea riscurilor sistemice?
S-ar putea aduce în discuţie o suprevaluare a leului, accentuată mult în perioada 2004-2007. Dar această apreciere a fost redusă substanţial începând cu 2008. Ar rămâne însă alt aspect: ca prin devalorizare să se acorde un sprijin exporturilor (şi să se taxeze implicit importuri) ca modalitate de a stimula economia.
Nu resping ab initio o depreciere a leului, ca politică de curs. Mai ales că o politică de curs trebuie să ţină cont şi de evoluţia monedelor ţărilor din regiune. Dar se cuvine să avem în minte efecte pozitive şi indezirabile ale unei asemenea politici, să evaluăm beneficii şi costuri în mod temeinic.
Citește pe Antena3.ro
