La optzeci de ani, un fizician a fost in sfarsit recunoscut de toata lumea stiintifica drept adevaratul autor al unei teorii care daduse candva o noua directie stiintei.
Numai ca onorurile si un premiu prestigios, pe care savantul le primea in cadrul unei ceremonii cu mare fast, veneau, cum spuneam, pentru o descoperire facuta cu mult timp in urma, la treizeci de ani. Premiul era pentru anonimul de atunci, nu pentru batranul ajuns la marea scadenta. O jumatate de secol, savantul consumase pana la resemnare sentimentul unei imense desertaciuni. Ce folos ca el intuise un adevar si putea sa-i ajute si pe semeni sa-l vada, daca traia de cincizeci de ani intre orbi? Ce istorisesc eu acum e un film. Mi l-a reamintit o artista pentru care luarea in seama, ce i se intampla de la o vreme, venea prea tarziu. Doamna se regasea sufleteste in film si in finalul fimului pe care-l socotea logic: in timp ce primea premiul, sotia batranului ii spunea "Grabeste-te, ca trebuie sa fim diseara acasa, sa dam mancare la pisici, si pierdem trenul!". Povestea imi era cunoscuta. Am cautat filmul in programul tv, ca sa-mi reamintesc cand il vazusem, dar nu-l vazusem. Era o pelicula recenta. Ce-mi reaminteam eu de fapt era subiectul asemanator pana la prezumtia de plagiat al unei nuvele concepute, dar niciodata terminate, pe cand eram student. Si atunci il invidiasem pe autorul necunoscut, pe care simteam ca-l plagiez, ca si cum subiectul ar fi trebuit sa fie al meu dar altcineva ajunsese mai devreme la punctul de sosire. Nu e pentru prima oara cand ghicesc la altii idei spre care ma indrept, ca sa constat cu necaz ca iarasi si iarasi mi-o iau altii inainte. E ca la o intrecere cu decontul la un punct fix. Nu te-ai grabit, nu i-ai dat importanta unui gand, n-ai crezut in substanta lui deosebita si uite-l in ograda altuia, cinstit ca o lucire de geniu.Citește pe Antena3.ro