Repere anticriză

S-a afirmat că datoria privată, ce a crescut foarte mult în ultimii ani, nu ar trebui să îngrijoreze. Însă, datoria sectorului privat poate constitui un factor de risc sistemic.

Este drept că datoria privată este diversă (ex: creditul furnizor nu este propriu-zis datorie; creditele de la firma-mamă au risc mai redus etc.) şi există grade diferite de periculozitate. Dar dacă numeroase firme private nu îşi onorează plăţile externe, aceasta poate afecta încrederea în leu, ceea ce ar putea cauza o depreciere masivă a sa. Deprecierea ar fi accentuată şi de plăţi întârziate (sau nefăcute), fie la extern, fie la credite interne denominate în valută. Iar o depreciere brutală a leului ar eroda bilanţuri bancare locale, ar diminua încrederea în sistemul financiar. Acest lanţ de efecte nu este unul teoretic. Aşa s-a întâmplat în timpul crizei din Asia cu un deceniu în urmă, s-a întâmplat şi prin alte locuri.

Ca peste tot în lume şi la noi se vorbeşte despre utilizarea instrumentului bugetar pentru contracararea efectelor crizei. Dar să fim atenţi cu punerea problemei. Deoarece ţările din UE care au în vedere acest instrument încearcă să substituie cheltuieli publice unei prefigurate reduceri a celor private dorind, prin aceasta, susţinererea cererii agregate. Nu este vorba, în principal, de facilităţi fiscale de stimulare a activităţii întreprinderilor; facilităţile fiscale nici nu prea au sens când economia încetineşte  – este ca şi cum ai alege să mergi contra curentului. Firmele care încearcă să controleze costurile nu vor renunţa la optimizări "în jos" de dragul obţinerii unor bonusuri fiscale.

În cazul României şi al altor ţări mici din preajma zonei euro intervine o vulnerabilitate suplimentară, mai ales când deficitele externe sunt mari şi contul de capital este deschis: moneda locală nefiind una de rezervă, deficite bugetare în creştere, pe fondul unor dificultăţi sporite de finanţare a deficitelor externe, erodează încrederea în moneda locală. De aceea, România ca şi alte nou-state membre ale UE nu au spaţiu substanţial de manevră în politica bugetară, în sensul creşterii deficitului bugetar. De aceea, trebuie să facem în aşa fel încât să încercăm să mărim cheltuielile bugetare (ca formă de activism bugetar), dar fără a face din deficitul bugetar un pericol pentru stabilitatea sistemului financiar. Atragerea fondurilor UE are de jucat aici un rol cheie; este nevoie totodată de prioritizarea mai bună a cheltuielilor bugetare.

Cifrele încasărilor la bugetul de stat arată o înrăutăţire marcantă. Se simte deja că întreprinderile autohtone încearcă să eşaloneze plăţile în funcţie de presiunile cele mai mari. O întârziere mare a plăţilor la bugetul de stat ar face ca încasările sale efective să însemne un deficit bugetar periculos, în creştere. Bugetul public ar întâmpina probleme în efectuarea propriilor plăţi, ar fi nevoit să plătească dobânzi mărite pentru a atrage resurse de pe piaţa creditului, s-ar face tăieri de cheltuieli dureroase etc. Arieratele ca şi somajul în creştere ar aduce sistemul asigurărilor sociale pe minus, deci alte implicaţii asupra bugetului de stat.

Costul creditului a suit considerabil. Pentru nu puţine firme costul creditului afectează sever profitabilitatea. Este esenţial ca băncile să gestioneze cu mare grijă relaţia cu clienţii corporatişti, astfel încât să se continue irigarea economiei. Aici nu mă refer la viteza de expansiune a creditului, care a mers foarte iute în ultimii ani şi unde, o decelerare, nu este indezirabilă, ci la impactul unei căderi drastice a finanţării în zone mari din economie.