Reteaua braileana

PE CANICULA, intr-un autobuz aproape gol care - ca-n filmele suprarealiste belgiene - vine de nicaieri si merge spre nicaieri, un tanar imbracat cu ce-a gasit mama lui mai bun in sifonier citeste ceva din dosarul pe care-l tine deschis pe genunchi. Merge probabil la un interviu, pentru angajare si foarte probabil s-a trezit dis-de-dimineata, ca sa mai citeasca din dosarul de post. Caldura il face sa picoteasca si, in scurt timp, atipeste intr-o pozitie tea-pana, care te face sa-l crezi treaz, doar cu ochii inchisi. Singura dovada ca doarme sunt picaturile care-i cad din varful nasului, una dupa alta, pe foaia din dosar. Pana sa cobor, numar douazeci si sapte de picaturi. De ce le numar? - asta e precis una din intrebarile cele mai grele la care ar urma sa raspunda la interviu tanarul. La interviul din filmul suprarealist pe care-l traim cei care calatorim pe canicula cu autobuzul.

GLOBALIZAREA - eram cineva in tara mea, am muncit o viata ca sa ajung un nume la mine acasa si, deodata, a navalit peste noi Europa si lumea intreaga, cu un potop de nume si de ierarhii noi, iar numele meu trimis in fata cu atata truda nu mai inseamna nimic. Artistii nostri stiu sa spuna mai bine decat pensionarii cu venituri mici ce pierd cu globalizarea fara sa le fie clar ce castiga. Abia de am prins un dram de notorietate nationala si, la varsta cand oamenii termina o opera, nu o incep, trebuie sa intre in competitia unde nu exista nici mila, nici indurare, iar masurile valorii sunt altele: competitia mondiala.

EXISTA SI POVESTI duioase cu securisti. De pilda, povestea securistului care supraveghea redactia unde lucram pe vremea cand doamna Maricica de la bufet imi punea deoparte, fiindca eram amandoi braileni, mai mult salam si mai multa branza decat mi-ar fi fost portia de bun-simt. Intr-o zi, i-am marturisit Maricicai, ca sa nu ma creada lacom, ca-i dadeam jumatate din salamul si din branza capatate, gratiei "retelei brailene", din alimentatia publica, securistului, ca sa fie bun, nu rau. "Da’ macar plateste ce ia?", m-a intrebat Maricica, plina de un naduf mai vechi pe maharii care luau si nu plateau. "Plateste", am raspuns. "I-as da eu, direct de la mine - a zis cu intelegere bufetiera - , dar poate ca se jeneaza sa nu-l vada turnatorii lui ca face foame". Ne corupeam si pe atunci cum puteam.

CEI CARE POVESTESC lung si cu volute intamplari neinsemnate din viata lor, socotind ca sunt eroii unor situatii care merita a fi cunoscute. Si mai rau e cand acestia cred ca banalitatile care li se intampla sunt comice. Rad, explica amanuntit motivele pentru care rad, se dau in spectacol, iar ascultatorii casca si-si arunca priviri complice. Am zilnic norocul unei intalniri cu povestitori, care cred ca sunt omul facut sa le asculte lalaiala. In zilele cand nu trebuie sa plec de acasa, ma bucur, deoarece sunt sigur ca n-o sa-mi povesteasca nimeni nimic. E ca si cum trebuie sa platesc o parte din povestirile plicticoase pe care le public ascultandu-le pe ale altora.