Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Grâul nu circulă doar când împăratul decretează. Există cerere și ofertă. Prețurile din Alexandria - portul plin de amfore și negustori - se aliniază cu cele din Roma. Infrastructura scade costurile. Legea romană dă încredere negustorului că nu va fi jefuit.
În Egipt, politica și comerțul merg la braț. Consulul roman Marc Antoniu și Cleopatra, regina din dinastia greco-ptolemaică, nu sunt doar un cuplu romantic de tragedie shakespeariană. Ci un tandem de interese economice. Negustori, generali, regine, toți joacă pe aceeași tablă a pieței. Orașul e o piață sofisticată: culoare, exotism, negociere continuă.
Chiar și în Dacia, piața își găsește locul. La Ulpia Traiana Sarmizegetusa, capitala provincială, amforele, cerealele și obiectele de uz casnic circulă între forum, terme și portic. Piețarii locali negociază după reguli romane. Comerțul e regula, nu excepția.
Roma imperială nu se oprește la Carpați. Dincolo de Canalul Mânecii, în Britannia, piețele se dezvoltă timid printre forturile romane. Acolo, Boudica, regina tribului icenilor, se revoltă. Soldații știu că nu e suficient să ridici ziduri și să strângi taxe. Trebuie să supraveghezi drumurile. Să asiguri comerțul. Să garantezi piețele.
În Galia lui Vercingetorix, rezistența față de Roma lasă urme nu doar în istorie, ci și în cultura populară. Satul lui Asterix și Obelix, contex în care apare și Cezar, e o caricatură. Dar ascunde piețe regionale, druizi cu rețete miraculoase, tavernieri ce țin afacerile locale. Comerț. Vin. Cereale. Piei. Iar legiunile romane veghează nu doar frontierele, ci și economia.
Și mai departe, Hannibal și punii - fenicienii-cartaginezi - arată cum comerțul decide soarta imperiilor. Elefanți peste Alpi. Rețele mediteraneene. Control al fluxurilor. Un manual antic de logistică și strategie economică. Precursorii Romei în gândirea pieței.
A spune că Imperiul Roman funcționează pe bază de piață e o blasfemie pentru „primitiviști”. Moses Finley insistă că economia antică e despre onoare și patronaj. Nu - preț și profit. Temin schimbă perspectiva. Folosește modele macro și micro. Regresii pe prețuri de grâu. Estimări de PIB. Și surpriza: Italia secolului II are un nivel de trai comparabil cu Olanda secolului XVII. Roma nu e doar capitala lumii. E un fel de Amsterdam. Negoț. Finanțe. Prosperitate.
Pax Romana nu e doar liniștea soldaților la frontiere. Ci a investitorului. Știe că drumul de la Ostia până la Ctesifon pe Tigru e sigur. Că moneda are valoare. Că justiția protejează contractul. Două secole de stabilitate creează un spațiu economic integrat cum Europa medievală va visa abia peste o mie de ani.
Dar piața romană nu e „perfectă”. E amestec de legi, drumuri, corupție și oportunism. Prețurile urcă în raport cu distanța. Cu cât te depărtezi de metropolă, cu atât grâul e mai scump. Totuși, corelațiile există. Semn că piața funcționează. Când lovesc epidemiile, echilibrul se rupe. Ciuma antonină decimează populația. Forța de muncă scade. Prețurile cresc. Inflația nu e o invenție modernă. Bântuie deja prin Forum. Walter Scheidel arată că șocurile demografice sunt singurele mecanisme care mai nivelează inegalitățile.
Exemplul din 301 e și mai grăitor. Am mai scris-o: Dioclețian emite Edictum de Pretiis Rerum Venalium. Fixează prețuri maxime pentru peste o mie de produse și salarii plafonate. Scopul? Să combată inflația. Rezultatul? Catastrofa clasică: penurie și piață paralelă. Producătorii nu mai aduc bunurile la piață. Lactanțiu, prin 315, notează eșecul. Temin confirmă: piața romană îl învinge pe împărat. Nici cel mai autoritar decret nu poate domestici economia. Keith Hopkins completează: fiscalitatea excesivă și controalele rigide sufocă comerțul!
Lecția e clară și pentru urmașii dacilor, reprezentați pe Columna lui Traian, pentru românii de azi: piețele nu pot fi strânse de gât fără să se răzbune!
Cetatea Eternă nu e un paradis egalitar. E o lume a contrastelor. Sclavii sunt tratați ca vitele. Proletarii liberi ajung cerșetori. Gustave de Molinari observă, în 1848, că proletarii romani sunt într-o poziție mai umilitoare decât muncitorii moderni: „Lucrătorul duce un trai sărac, dar pe care și-l câștigă. Proletarul roman e victima concurenței sclavilor, redus la cerșetorie.”
Temin nu idealizează Roma. Sclavia nu anulează logica pieței. Ci intră în ea. Sclavul e factor de producție. Evaluat. Tranzacționat. Folosit pentru profit. Cinic, dar eficient. Comerțul e calcul și investiție. Nu doar tribut și daruri. Paul Veyne, în Bread and Circuses, notează că annona și spectacolele nu-s simple binefaceri, ci instrumente de stabilizare. Piață și politică, împreună.
Kyle Harper adaugă un avertisment: Roma depinde de epidemiologie și de vreme. Schimbările climatice și molimele o pot destabiliza. Fragilitatea e ascunsă sub strălucirea forumurilor.
Ceea ce impresionează e că economia romană se sprijină pe instituții. Drumurile nu-s doar pentru legiuni. Ci și pentru negustori. Legile nu apără doar elitele. Ci și contractele. Fără aceste cadre, integrarea economică nu există.
Criticii îl acuză pe Temin de anacronism. Date puține. Surse fragmentare. Modele moderne. Corect. Dar întrebarea rămâne: de ce să negăm că romanii gândesc în termeni de profit și preț? Doar fiindcă-s înainte de Revoluția Industrială?
Cartea ridică o problemă pentru prezent: piața depinde de stabilitate politică și instituțională. Roma cade când cadrul se fisurează. Crize demografice. Războaie civile. Frontiere nesigure. Inflație! Piețele nu mor singure. Le ucide instabilitatea. Lipsa de încredere. Corupția, care macină instituțiile.
Temin lasă o lecție dureroasă: o civilizație poate avea un standard de viață ridicat și totuși să cadă. Prosperitatea nu garantează durabilitate. Roma atinge un vârf economic. Dar lebedele negre ale istoriei - molime, războaie, crize - o spulberă. Libanezul Taleb, în spiritul fenicienilor, cartaginezilor și grecilor care inspiră latinii în economia de piață, zâmbește amar: nici cel mai mare imperiu nu e imun la fragilitate.
Când citim cartea, nu e doar antichitate. E oglindă pentru prezent. Piețele pot exista și într-un imperiu cu sclavi. Integrarea economică poate preceda globalizarea. Inflația e demon vechi. Și la Sarmizegetusa, în Britannia sau Galia, legea, infrastructura și contractul contează la fel ca în Roma.
Și aici vine întrebarea cea grea: noi, românii de azi, urmașii Romei și ai Daciei, ce învățăm? Păstrăm doar nostalgia latinității? Sau și disciplina instituțiilor care fac posibil comerțul? Eminescu biciuiește: „Voi sunteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni!” Ruptura e evidentă.
Roma e mare pentru că face din lege și piață două fețe ale aceleiași monede. Urmașii ei, dacă nu pricep că prosperitatea vine din stabilitate, muncă și instituții solide, rămân epigoni. Cu ruinele în spate, cu Sarmizegetusa și Columna lui Traian în memorie, cu Britannia Boudicăi și satul galic al lui Asterix în imaginație, cu Alexandria lui Antoniu și a Cleopatrei, cu Hannibal și punii - și cu prezentul nostru, ce alunecă în derivă.
Și totuși, declinul imperiului poate avea încă o cauză. Mises observă că în istorie există o alternanță: perioade în care bogăția crește odată cu dezvoltarea diviziunii muncii și perioade în care principiul violenței caută supremația, iar bogăția descrește în paralel cu decăderea diviziunii.
Creșterea vieții urbane devine prea rapidă. Noii locuitori devin cetățeni doar în aparență. Capitala lumii începe să slăbească, iar economia de piață o urmează atunci când extinderea orașului și integrarea provincialilor nu mai creează legături reale.
Odată cu înmulțirea lor, sentimentul civic intră în declin. Mai periculoși decât barbarii din afară sunt cei dinăuntru - cei care nu împărtășesc spiritul metropolei.
Citește pe Antena3.ro
