Romanele pianistilor chinezi

Europa duce lipsa de pianisti. Mai bine zis de mari pianisti. Nimeni nu stie cat va dura aceasta criza.

Poti sa pregatesti in conservatoare un numar triplu de instrumentisti, totusi, nici unul sa nu fie genial. In epocile in care se nasc putini artisti mari, lumea se multumeste cu cei mici si mijlocii. Un negustor evreu a simtit mersul lucrurilor si a importat din China doua milioane de pianisti. Cum se stie, China produce ieftin tot ce-i nevoie. Negustorul s-a lacomit si a dat faliment, iar acum pianistii sunt plasati, cum s-ar spune, la pachet impreuna cu maieurile, tablourile copiate dupa clasici si cutiutele cu vaselina antireumatica.

Copiile ieftine dupa clasici se produc in fabrici de tablouri, unde absolventii de Belle Arte din toata China picteaza cate douasprezece ore zilnic, cu o norma de trei capodopere de persoana. Ceea ce duce la un pret convenabil, la export, de opt dolari capodopera plus TVA-ul. De cand Europa si-a dat seama ca textilele ieftine din China elimina de pe piata falsurile scumpe produse pe continent, au aparut cateva legi care restrictioneaza importurile. Nu si pe cele la romane. In China, exista cateva sute de fabrici in care mai bine de un milion si jumatate de romancieri produc in medie cate doua romane de dragoste lunar. Ca si copiile dupa impresionisti, acestea sunt semnate cu nume englezesti cunoscute, cum ar fi John Smith, William Dickens si George Shakespeare. Romanele de dragoste importate din China se vand la fel de bine ca tablourile, deoarece cititorii nu oberva ca eroii au ochii oblici. Se vand binisor si peisajele, mai ales cele fara ochi. Autoportretele lui Rembrandt, insa, semnate Costica Rembrandt, din vina unui importator care a incurcat comenzile de clarinetisti cu cele de maestri olandezi, nu se mai vand la fel de repede ca la inceput, cand, din cauza preturilor mici, nimeni nu facea caz de faptul ca Rembrandt era mongoloid.

Nu trebuie sa ne temem de mana de lucru chinezeasca. Chinezii sunt si ei oameni. Un miliard, plus sau minus o suta de milioane. Desi au pregatit in cooperativele agricole-literare mai multe generatii de autori de romane politiste americane, romanele n-au prins. Au stil, au nerv, au actiune, au si femei fatale, numai ca toate anchetele incep ca-n Tien An Men cu bataia si abia dupa ce toti suspectii sunt morti, politistii ii iau la intrebari.

Cine a investit in pianisti chinezi nu prea a gresit. Daca bagati de seama cu cata dexteritate taie ceapa chinezii in restaurantele thailandeze si ce iute aranjeaza ciorapii negustorii chinezi pe tarabele lor in toate marile capitale europene e clar ca au Conservatorul. Printr-un noroc, am asistat la lansarea unui nou best-seller de dragoste al celebrei scriitoare americane Sisters Bronte. Doamna Sisters Bronte avea obligatia contractuala de a fi prezenta concomitent la Londra, Paris, New York si Berlin, dar chinezul care i-a scris cartea a onorat, in virtutea legaturilor traditionale dintre tara noastra si China, invitatia Bucurestiului si, cocotat pe scena Ateneului, a pus pe hartie, in numai un ceas, primul capitol din volumul al doilea.

Pentru scriitorii romani de succese ale Sandrei Brown spectacolul a fost coplesitor. Nu numai fiindca pianistul chinez scria de parca ar fi taiat ceapa in bucataria unuia din cele trei mii de restaurante chinezesti din New York, dar si mirosea ca atare.