Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ungaria a sistat aranjamentul cu FMI, invocând că ţinta de deficit bugetar pentru 2010 ar putea fi atinsă, între altele, prin o taxă pe profituri ale băncilor. Această decizie nu a deteriorat, cel puţin până acum, perspectiva de a emite obligaţiuni suverane. Unii analişti au remarcat că menţinerea aranjamentului României cu finanţatorii internaţionali publici nu a fost însoţită de o ameliorare a percepţiei pe pieţele de credit; unele voci spun că merită să fie examinată alternativa renunţării la acordul cu FMI şi UE.
Se cuvine să avem în vedere câteva aspecte atunci când judecăm relaţia României cu finanţatorii externi în comparaţie cu situaţia Ungariei. Ambele ţări se confruntau la sfârşitul lui 2008/debutul lui 2009 cu o acută criză de lichiditate pe fondul crizei financiare (ce îngheţase pieţele de credit). Criza de lichiditate putea deveni una de insolvenţă, de încetare de plăţi. Firesc apare întrebarea de ce acest risc pentru România, care avea la acel moment o datorie publică totală sub 20% din PIB (în vreme ce Ungaria avea o datorie publică de peste 70% din PIB). Lămurirea este dată de îndatorarea masivă pe termen scurt a sectorului privat care, precum în criza asiatică de acum 12-13 ani, a creat un risc sistemic pentru sistemul financiar, pentru economie. Căderea economică din 2009 a accentuat mult deficitul bugetar al României, care a ajuns la circa 8% din PIB.
A apărut o mare problemă în finanţarea deficitului bugetar, care s-a făcut (anul trecut) prevalent din surse interne, de către bănci ce operează în România. Această finanţare a implicat scăderea rezervelor minime obligatorii, ceea ce a reclamat atragere de resurse (prin împrumut extern) pentru refacerea rezervelor BNR. Deşi Ungaria are o datorie publică considerabil mai mare celei a României, ea a revenit pe pieţele internaţionale de credit mai uşor din raţiuni nu de subestimat: ea are un deficit bugetar structural inferior celui de la noi; deşi serviciul datoriei publice este important, relaţia între încasările şi cheltuielile bugetului public este mai bună decât la noi; nivelul încasărilor bugetare a fost peste 42% din PIB între 2004 şi 2009 (faţă de 31%-32% la noi), ceea ce oferă un mai mare spaţiu de manevră; balanţa comercială este echilibrată, ceea ce nu pune presiune pe echilibrele interne prin filiera externă. Şi de aici putem constata că modelul de creştere din ţara vecină a beneficiat de o mai bună inserare în reţelele industriale occidentale.
Ajustarea fiscală între 2006 şi 2009, de mare anvergură, făcută cu conivenţa opoziţiei de la acea vreme, de guvernul condus de Gordon Banyai a dus deficitul bugetar de la peste 9% la sub 4% din PIB. Deci, guvernul Orban s-a confruntat cu o situaţie, care, deşi încă foarte dificilă, ar fi fost copleşitoare dacă predecesorul său ar fi lâncezit în consolidarea fiscală din motive electorale. De aici, cred eu, decurge îndrăzneala lui Orban de a întrerupe aranjamentul cu FMI mizând pe emisuni de obligaţiuni. Fiindcă una este să finanţezi un deficit bugetar de circa 4% şi altceva un deficit ce depăşeste 7% din PIB. Dar situaţia financiară a Ungariei rămâne fragilă, având în vedere volumul datoriei publice, nivelul dobânzilor pe pieţele de credit şi perspectiva de creştere economică.
România are nevoie de reforme structurale, de corecţii în bugetul public, care să ducă deficitul la sub 4% din PIB în câţiva ani; are nevoie de absorbţie masivă de fonduri europene, care să susţină creşterea economică. Sunt posibile asemenea reforme fără asistenţă externăĂ La această întrebare trebuie să răspundă cei care pledează pentru renunţarea la acordul cu FMI, UE şi Banca Mondială.
Citește pe Antena3.ro
