Românii şi Dilema Ariciului

Dilema Ariciului descrie sugestiv provocările legate de relaţiile umane şi de intimitate. Şi Schopenhauer şi Freud au folosit-o pentru a descrie ceea ce au înţeles că este statutul individului în relaţie cu ceilalţi în societate. Povestea Dilemei Aricilor este aşa: într-o zi friguroasă de iarnă, membrii unui grup de arici au vrut să se lipească unul de altul ca să se încălzească, dar au descoperit imediat că din cauza ţepilor nu pot face asta fără să se rănească. Aşa că au fost nevoiţi să se disperseze, dar au dat iar de frig. A, au ales calea compromisului, aceea de a sta la mică distanţă unul de altul, îndurând un frig puţin mai redus. Au ales răul cel mai mic, respingând extremele: îngheţul şi durerea rănilor provocate de propriile ace. Dar au rămas cu frustrarea de a nu-şi putea satisface pe deplin teribila nevoie mutuală de căldură (afecţiune). Tot astfel, nevoia de societate face ca indivizii să aibă tendinţa de a se aduna în intimitate, pentru a descoperi că, de fapt, trebuie să se îndepărteze unul de altul la o distanţă suficientă care să-i protejeze de atributele propriei lor naturi: "ţepii". Asta ar însemna, mai pe scurt, că nu putem fi nici 100% singuri (îngheţ), nici 100% total împreună (rănile de la "ace").

Dacă extindem această viziune din dimensiunea micro a cuplului sau a grupurilor, la dimensiunea macro a societăţii, putem înţelege societatea românească într-o altă cheie.
În România, din 1989 încoace, este o continuă "iarnă" a mentalităţilor care s-a înrăutăţit an de an. Starea asta de pericol omniprezent nu a făcut decât să ne îndesească şi ascută armura de ace. Şi să ne legitimeze singurătăţile. Suntem o naţiune de arici. Care trăim plenar Dilema Ariciului. Mass-media transmit realitatea ca pe o continuă stare de alarmă, de "breaking news". Cu cât armura de ace este mai dură, cu atât frica este mai mare în spatele ei. şi singurătatea. Pentru că nu mai avem, de fapt, încredere în nimeni. Totul ne înţeapă, ne respinge, ne doare şi atunci răspundem cu aceeaşi armă. Şi atunci, compulsiv, consumăm - publicitatea exact scopul ăsta îl are - şi ne umplem "cămările" veţii cu lucururi ca şi cum am fi într-o cetate asediată. Fiecare am devenit un donjon asediat şi însingurat. Şi am descoperit că, pentru a putea supravieţui, doar agresivitatea ne poate asigura şi proteja mjiloacele prin care ne finanţăm cetatea în stare de asediu. Aici este un cerc vicios care nu face altceva decât să ne ascută agresivitatea şi egoismul şi mai mult. Excepţiile, cei care nu au nici ace şi nici nu se baricadează într-o cetate personală fortificată, sunt sfâşiaţi de vii, "mor" îngheţaţi, de singurătate sau ciuruiţi de ace. Şi primele victime sunt copiii. Şi apoi adolescenţii. Şi nu ne dăm seama. Şi faptul că nu putem ieşi din Dilema Aricului ne ţine dezbinaţi. Şi otrăviţi.