Rue de Grenelle

Din romanele politiste ale lui Simenon mi-a ramas numele unei strazi: Rue de Grenelle. Numele si nimic altceva.

Memoria imi e plina de nume si cuvinte reziduale despre care n-am nimic de spus, afara de faptul ca nu o sa scap niciodata de ele si ca fac un zgomot de fond misterios. Intr-una dintre hoinarelile mele la hazard prin Paris m-am trezit pe Rue de Grenelle. Tot ce stiam despre Rue de Grenelle era ca inspectorul Maigret o pomenea mereu. Am simtit insa ca n-as mai fi eu daca n-as lua strada de la un cap la altul. Am mers si tot am mers, cred ca vreo trei kilometri, iar misterul, care era latent si prietenos, a devenit activ si precipitat. Zicala "fuse si se duse" face pereche buna cu alta: "sa nu te legi la cap daca nu te doare".

Nu-i tocmai simplu sa mergi cativa kilometri fara sa stii ce cauti. Mersul in zigzag si contemplarea unor case sub un tensionat simtamant de asteptare te ametesc. Totusi, am facut si drumul inapoi, spre locul de unde plecasem. Intrasem, cum se spune, la ambitie. M-am adresat unui domn, care tocmai iesea dintr-o cladire veche si impunatoare, intrebandu-l, ca un turist care a epuizat toate atractiile Parisului si-si face de lucru prin cartiere, prin ce se remarca Rue de Grenelle, iar el mi-a raspuns ca se remarca prin aceea ca un om ca el se nascuse acolo si tot acolo avea sa moara. Ca era strada lui. Normal ar fi fost sa citesc un roman oarecare cu inspectorul Maigret si sa ma lamuresc definitiv ce-i cu Rue de Grenelle.

Cand ceva insa e sa se intample, atunci se intampla. Banuiti cred ce s-a intamplat: am mai luat o data la picior cei trei kilometri ai strazii. O stiam de acum, aveam cateva repere - institutii, firme, magazine, cladiri istorice - , intr-un fel imi devenise familiara, ca o pedeapsa ce presupune si un merit. Exista pedepse pe care ti le asumi cu mandrie. Nu-i chiar de colea sa bati de mai multe ori o strada fara sa intelegi nici de ce ai facut-o si nici de ce o s-o mai faci. E genul de nonsens care, prin repetitie, incepe sa capete o noima. Fara nici un motiv presant si serios, o strada de pe planeta, un loc indepartat, devenea putin cate putin un loc al meu. In timpul asta, as fi putut vizita un muzeu sau nu stiu care monument faimos. Dar n-ar fi fost deloc mai bine. Muzeele pot sa mai astepte, insa "poarta din zid", poarta aceea despre care scria intr-o nuvela Edgar Allan Poe ca da direct in gradina fermecata, ti se deschide numai o data. N-as spune ca hoinareala de o dupa-amiaza intreaga pe Rue de Grenelle mi-a schimbat viata. Mi-a deschis insa mintea spre un gand: avem oricand si oriunde un motiv sa ne simtim bine. Totul e sa nu ne luam dupa altii, sa cautam numai binele care ni se potriveste. Am fost in mai multe randuri in Paris. Nu m-am mai dus pe Rue de Grenelle, dar m-am dus tot asa, fara un motiv clar, pe alte cateva strazi, pe care, n-as putea spune de ce, m-am simtit mai bine ca niciodata.