Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Oriunde ar săpa, arheologii dau de istorie. Chiar şi cănd nu găsesc nimic, tot de istorie se cheamă că dau. Golul istoric e parte glorioasă din trecut.
SCRIITORUL DE LA PAGINA 3
Oriunde ar săpa, arheologii dau de istorie. Chiar şi cănd nu găsesc nimic, tot de istorie se cheamă că dau. Golul istoric e parte glorioasă din trecut.
Un şantier arheologic, deschis in inima oraşului, e un continuu spectacol pentru trecători: nişte oameni care nu ştiu ce văd, se uită la alţii, care nu ştiu ce caută, iar nişte oameni, care au treabă, trebuie să stea după arheologi, pănă ce aceştia intocmesc un dosar de săpături voluminos unde scriu foarte amănunţit că n-au găsit nimic sau aproape nimic. Puse laolaltă şi studiate de cercetători cu simţul istoriei, aceste dosare incep să probeze importanţa unor ipoteze. Bunăoară a ipotezei că tocmai lucrurile fără importanţă, găsite de arheologi, marchează in chip semnificativ un loc.
In Bucureşti, oriunde ai săpa, dai de fundaţiile şi de pivniţele unor hanuri şi bodegi. Oamenii de rănd pot găndi că strămoşii noştri beau de stingeau. Ceea ce nu-i tocmai greşit. Numai că nu-i corect din punct de vedere ştiinţific. Cercetătorii istoriei Bucureştiului sunt de părere că locuitorii acestor meleaguri nu se imbătau, ci il celebrau tot timpul pe zeul Dionisos. Una e să te faci criţă, celebrănd o divinitate a vinului, şi alta e să te faci praf, fără nici o bază mitologică. După ce arheologii işi termină săpăturile, de gropile rămase in urma lor nu se mai ocupă nimeni. Şi nu din rea voinţă ori din lene. Pur şi simplu e greu de luat o decizie. Dacă le astupi, stărneşti mănia ştinţifică a autorilor altor ipoteze. Dacă nu le astupi, trecătorii se simt motivaţi să umple golul istoric, fiecare după cum il duce capul.
In gropile, unde căndva şi-au făcut damblaua Dionisos şi doamna Venus in mod organizat, adoratorii acestora din mileniul al II-lea e.n. imbogăţesc zilnic tezaurul arheologic, pe care-l vor descoperi in secolele următoare savanţii. Dacă acum arheologii n-au găsit decăt cioburi de ulcele şi căţiva sfanţi, cei care vor săpa din nou la rădăcina Bucureştiului, peste o sută sau două sute de ani, vor putea umple un intreg muzeu cu sticle de bere din prima jumătate a secolului al XXI-lea e.n., cu prezervative din vara anului 2007, cu chiştoace de unică folosinţă, originale şi copii moldoveneşti şi sărbeşti, cu ambalaje chinezeşti din complexul Europa, cu pantofi scălciaţi şi găuriţi de la adoratorii magazinelor second hand din a doua jumătate a ultimului deceniu al ultimului secol din primul mileniu e.n., cu relicve ale maidanezilor din zonă, cu oseminte de pui la pungă din anii de graţie 2006-2007 şi - fapt plin de consecinţe istorice - cu afişe electorale pentru europarlamentare. Altfel spus, cu insemnele deosebit de preţioase ale tranziţiei de la comunism la omul primitiv.
Oriunde ar săpa, arheologii dau de istorie. Chiar şi cănd nu găsesc nimic, tot de istorie se cheamă că dau. Golul istoric e parte glorioasă din trecut.
Un şantier arheologic, deschis in inima oraşului, e un continuu spectacol pentru trecători: nişte oameni care nu ştiu ce văd, se uită la alţii, care nu ştiu ce caută, iar nişte oameni, care au treabă, trebuie să stea după arheologi, pănă ce aceştia intocmesc un dosar de săpături voluminos unde scriu foarte amănunţit că n-au găsit nimic sau aproape nimic. Puse laolaltă şi studiate de cercetători cu simţul istoriei, aceste dosare incep să probeze importanţa unor ipoteze. Bunăoară a ipotezei că tocmai lucrurile fără importanţă, găsite de arheologi, marchează in chip semnificativ un loc.
In Bucureşti, oriunde ai săpa, dai de fundaţiile şi de pivniţele unor hanuri şi bodegi. Oamenii de rănd pot găndi că strămoşii noştri beau de stingeau. Ceea ce nu-i tocmai greşit. Numai că nu-i corect din punct de vedere ştiinţific. Cercetătorii istoriei Bucureştiului sunt de părere că locuitorii acestor meleaguri nu se imbătau, ci il celebrau tot timpul pe zeul Dionisos. Una e să te faci criţă, celebrănd o divinitate a vinului, şi alta e să te faci praf, fără nici o bază mitologică. După ce arheologii işi termină săpăturile, de gropile rămase in urma lor nu se mai ocupă nimeni. Şi nu din rea voinţă ori din lene. Pur şi simplu e greu de luat o decizie. Dacă le astupi, stărneşti mănia ştinţifică a autorilor altor ipoteze. Dacă nu le astupi, trecătorii se simt motivaţi să umple golul istoric, fiecare după cum il duce capul.
In gropile, unde căndva şi-au făcut damblaua Dionisos şi doamna Venus in mod organizat, adoratorii acestora din mileniul al II-lea e.n. imbogăţesc zilnic tezaurul arheologic, pe care-l vor descoperi in secolele următoare savanţii. Dacă acum arheologii n-au găsit decăt cioburi de ulcele şi căţiva sfanţi, cei care vor săpa din nou la rădăcina Bucureştiului, peste o sută sau două sute de ani, vor putea umple un intreg muzeu cu sticle de bere din prima jumătate a secolului al XXI-lea e.n., cu prezervative din vara anului 2007, cu chiştoace de unică folosinţă, originale şi copii moldoveneşti şi sărbeşti, cu ambalaje chinezeşti din complexul Europa, cu pantofi scălciaţi şi găuriţi de la adoratorii magazinelor second hand din a doua jumătate a ultimului deceniu al ultimului secol din primul mileniu e.n., cu relicve ale maidanezilor din zonă, cu oseminte de pui la pungă din anii de graţie 2006-2007 şi - fapt plin de consecinţe istorice - cu afişe electorale pentru europarlamentare. Altfel spus, cu insemnele deosebit de preţioase ale tranziţiei de la comunism la omul primitiv.
