Securizarea creditelor ipotecare, o inovaţie din secolul al XVIII-lea

Practica convertirii împrumuturilor private în titluri de valoare tranzacționate pe piețe bursiere publice a fost inițiată de firma Deutz & Co. Johan Deutz era creditorul împăratului Austriei. Deutz a început să-l împrumute pe acesta începând cu anul 1695, cerându-i să garanteze rambursarea împrumuturilor cu veniturile minelor de mercur deținute de coroana austriacă. Având aceste venituri ca garanții, Deutz emitea ulterior obligațiuni pe pe piața olandeză de capital, garantând, la rândul său, cu respectivele venituri.

În 1735, firma întemeiată de Deutz, condusă la acea dată de o rudă a sa, Gideon Deutz, care era și primar al Amsterdamului, a început să aplice aceeași tehnică de securitizare a creditelor ipotecare acordate proprietarilor de plantații din Indiile de Vest. Firma juca concomitent rolurile de finanțator și de intermediar.

Deutz aranja emiterea de obligațiuni pe piața olandeză de capital și utiliza banii obținuți astfel pentru a acorda credite ipotecare proprietarilor de plantații din Surinam. În schimb, acești proprietari erau obligați să-și livreze recoltele obținute lui Deutz, care acționa în numele lor ca agent de vânzări pe teritoriul Olandei. Veniturile obținute din vânzarea recoltelor, precum și dreptul de proprietate asupra plantațiilor, inclusiv asupra utilajelor utilizate și a sclavilor care munceau pe ele, serveau drept garanție pentru plata dobânzilor și a principalului obligațiunilor emise de firma Deutz.

Curând, și alte firme au început să organizeze aranjamente financiare asemănătoare pentru diferite plantații din coloniile olandeze, cum ar fi cele din Essequebo, Demerary sau Berbice, ca și pentru plantațiile din coloniile britanice ale Indiilor de Vest. Între 1753 și 1776, aproape două sute de emisiuni de obligațiuni legate de ipoteci de plantație au fost listate la bursa din Amsterdam, reprezentând, de altfel, grosul noilor emitenți de pe această piață.

Aceste obligațiuni îmbrăcau multe forme. Unele erau legate strict de anumite plantații individuale sau grupuri de plantații. Altele indicau doar regiunea unde capitalul colectat din vânzarea obligațiunilor urma să fie utilizat, lăsând o mare libertate de acțiune finanțatorilor acestor aranjamente, emitenți ai obligațiunilor, în privința utilizării banilor obținuți.

În cel de-al doilea caz, cumpărătorii obligațiunilor nu aveau acces direct la garanțiile care stăteau la baza obligațiunilor, dat fiind că acestea nu specificau către proprietarii căror plantații fuseseră direcționați banii. Astfel, când se întâmpla ca unele din aceste plantații să dea faliment, deținătorii de obligațiuni garantate cu acestea erau forțați să accepte convertirea obligațiunilor în acțiuni la aceste plantații și asumându-și astfel defaultul proprietarilor.

Obligațiunile garantate cu ipoteci pe plantații din colonii prezentau unele caracteristici ale organismelor de plasament colectiv, dar investițiile lor propriu-zise, constând în credite ipotecare acordate proprietarilor de plantații, nu reprezentau titluri de valoare în sine, precum acțiunile sau unitățile de fond, astfel încât nu se poate spune că aceste aranjamente financiare constituiau cu adevărat fonduri mutuale. Mai mult, scopul principal al acestui tip de aranjament financiar nu era diversificarea portofoliilor de dețineri ale micilor investitori.

Citește pe Antena3.ro

Imagini fără precedent cu suprafața Soarelui, la cea mai înaltă rezoluție de până acum: „Arată în detaliu frumusețea câmpului magnetic”

Prin emiterea de obligațiuni garantate cu ipoteci pe plantații, finanțatorii se foloseau de reputația lor pentru a mobiliza capital în beneficiul proprietarilor de plantații, primind în schimb dreptul de a le tranzacționa acestora mărfurile aduse în Europa din colonii, în special tutun, cacao și cafea. Aceste obligațiuni le permiteau finanțatorilor să-și extindă afacerile fără să blocheze capitalurile proprii ale firmelor lor.

Pe de altă parte, obligațiunile garantate cu ipoteci pe plantații au constituit ca atare o inovație extrem de importantă, fiind una dintre primele forme de securitizare a creditelor din istorie. Astfel, ele pot fi privite ca fiind înaintașele obligațiunilor garantate cu active din ziua de astăzi. De altfel, multe dintre primele fonduri mutuale din acea epocă alocau o parte semnificativă a investițiilor lor obligațiunilor garantate cu ipoteci pe plantații.