Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Când doi oameni poartă acelaşi nume, cum ar fi Gheorghe Ionescu, putem fi siguri că asemănarea se opreşte aici. Prostituţia, ca atribut dintotdeauna al umanului, se cheamă pretutindeni prostituţie, dar e o realitate foarte diferită de la ţară la ţară, de la un loc la altul, de la un climat economic la altul. În România, prostituţia are o definiţie cât se poate de românească.
Europa vrea să-i asigurăm o definiţie occidentală. Europa ne impune tot felul de integrări, pe care socialul românesc nu le poate subvenţiona. Legalizarea prostituţiei n-ar fi decât încă o lege fără nici o şansă de a fi aplicată, întrucât această legalizare e, în fapt, un lung proces economic şi organizatoric. România are un deficit organizatoric major, în toate domeniile. Prostituţia de pe şoseaua de centură a Bucureştiului e cea mai amărâtă formă a îndeletnicirii, pentru că şi şoseaua de centură a Bucureştiului e cea mai primitivă şi mai neterminată întruchipare a conceptului de centură urbană.
La câtă improvizaţie, hoţie şi prostie inginerească dovedeşte această şosea de centură a Capitalei, prostituţia din punctele ei cele mai nefuncţionale e o chestiune de dotare naturală. Cine cunoaşte şoselele de centură din Vestul Continentului ştie că, din proiect, şoselele nu permit acest tip de parazitare.
În Olanda, legalizarea prostituţiei n-a însemnat decât impozitarea unor practici sexuale din porturi, rezultând din tradiţia şi importanţa comerţului maritim al Ţărilor de Jos. Prostituţia din bogatele porturi olandeze a fost soluţia potrivită la viaţa de marinar. Soluţia logică, tolerată din raţiuni economice de bogata societate olandeză şi, în final, oficializată în cuprinsul unei idei de igienă publică foarte costisitoare, dar pe care Olanda şi-o poate permite. Economia Ţărilor de Jos e bazată pe traficul de mărfuri, iar drogurile şi prostituţia sunt o clauză a traficului cu efect ordonator. Am văzut câteva pagini din controalele prefecturii în Brăila, de dinainte de 1940, referitoare la prostituatele oraşului-port. Catastiful cu numele, fotografiile, situaţia familială şi condiţia patronală aveau ceva din rigoarea unui act de afaceri, foarte atent controlat de stat. Ce m-a reţinut din aceste cataloage au fost fotografiile fetelor. Nici una nu avea trăsături de boschetară. Dacă n-aş fi ştiut cu ce meserie se îndeletnicesc, puteam să cred că văd nişte domnişoare din clasa de mijloc!
Sărăcia românească e, totuşi, una europeană, profund deosebită de masiva sărăcie din India şi de raţiunile mistice şi de recensământ ale acesteia. Un gen aparte românesc de mândrie, generalizată la treburile care nu impun sentimente naţionale, îi face pe cei care scriu şi discută chestiunea legalizării prostituţiei să ocolească definiţia ei completă, cu toate componentele unei existenţe marcate de etnic, tribal şi criminalitate, dar şi cu manifestări privilegiate, pe etajul lumii bogate. Despre care prostituţie e vorba?
Şi, în definitiv, cine e calificat să desemneze graniţele dintre multele şi diferitele clase de prostituate?
