SIRFA

Personal nu i-am cunoscut decât pe câţi­va dintre securiştii care se ocupau înde­aproape de artişti. Mai bine zis, doar pe cei care se arătau adesea prin mediile pe care le frecventam.

N-aveau nimic deo­sebit, iar cu ce se îndeletniceau nu ştiam. Unii au păţit ceea ce era logic să păţească. Au căutat să le fie simpatici artiştilor pe care-i spionau şi au căzut într-un complex profesional de admi­ra­ţie. Cred că le era ruşine de treaba pe care ajunseseră s-o facă. Ulterior, când artiştii au avut acces la dosarele de la CNSAS, l-am citit şi eu pe al pictorului Mihai Bandac, minunându-mă cât de tâmpiţi puteau fi mulţi dintre ofiţerii care ne monitorizau.

Prin anii 1975 ne adunam seară de seară în atelierul lui Bandac din Strada Eforie vreo zece pictori, sticlari, medici, ceramişti şi gazetari. Întâlnirile urmau în esenţă la fel: partea întâi cu toţi comba­tanţii treji, partea a doua cu toţi afumaţi, iar unii biruiţi bine de votcă. Într-una din seri, la jumătatea distanţei dintre luciditate şi frenezie bahică, s-a decis în unanimitate constituirea unei societăţi secrete pentru salvarea femeilor înde­lung neglijate de bărbaţii lor. Era, bineînţeles, o distracţie, un delir de cheflii cu imaginaţie, hai să-i spunem şi o bagatelă de bodegă, marcată de erotisme fără perdea, pe care numai nişte dobitoci de securişti puteau s-o ia în grav.

Dosarul SIRFA de la CNSAS - aşa ar fi urmat să se cheme Societatea - e în în­tre­gime lucrarea unor mărginiţi care făceau din ţânţar armăsar, spre a le dovedi şefilor lor, coloneii şi generalii, cât de vi­gilenţi, de harnici şi de mari spioni erau.

În grupul de artişti, vreo doi erau turnători. Pe unul din ei îl ştiam toţi că-i scriitor vopsit, pe celălalt nu l-am ghicit nici atunci, nici citind dosarul. În ce mă priveşte, m-a salvat de grija Securităţii faptul că nu ţin la băutură. Când şedinţele SIRFA intrau în repriza a doua şi, cu votca în nas, începea licitaţia mas­cu­lină pentru recuperarea spirituală a unor neveste de colegi sau pictoriţe stă­tute, eu plecam. Tare mi-ar fi plăcut să particip măcar cu ideea la acele extrem de elaborate şi nobile, din punct de ve­de­re sexual, operaţiuni de ajutorare a doam­nelor. Numai că nu suport oamenii beţi. Pe artiştii din grup îi iubeam cât timp erau treji. Apoi plecam, preferând să-i ştiu doar în condiţia lor de creatori de mâna-ntâi.

Turnătorii, ca să-şi dovedească utilita­tea, prezentau în scris serile SIRFA ca pe nişte întruniri conspirative cu bătaie lun­gă şi antistatală, iar securiştii, ca să pară că au de muncă până peste cap, plusau la minciună. Pentru cine nu ştia despre ce era vorba, SIRFA putea să pară o ame­nin­ţare şi la pudoarea Lenuţei Ceauşescu. Pros­tia, când se încinge rău, mai dă şi în clocot. În zelul lor de nerozi înşiruiţi ie­rarhic, securiştii care se ocupau de so­cietatea aceea drăguţă şi atât de pro­vi­den­ţială în scopuri ţineau să-i convingă pe şefi că sunt pe cale să-i întoarcă pe câţiva dintre fervenţii grupului spre statutul de co­la­bo­ratori. Ceea ce era o mârşăvie. Mul­ţi oa­meni au fost nenorociţi astfel de se­cu­rişti lăudăroşi, care anunţau, ca-n agricultură, pro­ducţii-record de turnători la hectar.