Şmecheria

Un ţigan, care zicea că-i ungur, m-a oprit în parcajul din faţa Casei Scânteii să-i arăt pasămite cum poate să iasă la autostrada spre Piteşti. Era îmbrăcat ca un om de afaceri de condiţie medie, iar maşina nemţească, nouă şi îngrijită, spunea acelaşi lucru, că era o persoană care tocmai terminase o treabă şi alerga la alta, la fel de bănoasă.

După ce l-am lămurit cum să traverseze Bucureştiul, m-a întrebat sec dacă am ceva cu ungurii. L-am asigurat, mirat de subiect, că n-am nimic cu ungurii şi atunci el a deschis portbagajul şi a zis că-mi face cadou un set complet de oale şi tigăi Zepter. Fusese - zicea - la un târg, în Pavilionul de expoziţii, îi mai rămăseseră nevândute câteva seturi Zepter şi câteva genţi tip Diplomat, pline cu serii de cuţite de toate mărimile şi întrebuinţările, iar ca să scape de problemele din vamă, la revenirea în Ungaria, prefera să le dea degeaba unor inşi ca mine care n-aveau nimic cu ungurii.

Mai mult, s-a oferit să-mi care cutia aceea uriaşă cu oale până la redacţie şi chiar până acasă. Apoi, ca şi cum pierduse din vedere un amănunt lipsit de importanţă, mi-a arătat preţul de 1.500 de euro tipărit pe cutie, zicând că acceptă să-i dau un mizilic de 500 de lei, pentru motorină.

Nu numai că n-aveam nimic cu ungurii, care nu erau unguri, dar n-aveam nimic nici cu oalele Zepter şi cuţitele de bucătărie. Cât despre înfăţişarea mea de prost, din acel moment, nu era una naturală, ci una din cauza căldurii. E greu să-ţi păstrezi înfăţişarea de isteţ la 40 de grade. Iar când un şarlatan te bagă în scenariul lui, îndelung verificat pe chilipirgii, e şi mai greu să arăţi ca un tip versat, care se prinde imediat la o escrocherie. Piaţa e plină de seturi Zepter de tablă măsluite de chinezi sau de arabi şi de cuţite miraculoase.

Toată panarama avea un ţel: să-i cumpăr, cu 500 de lei, o făcătură vândută în târguri cu 200. La refuzul meu, ţiganul cel elegant a început să insiste ca la uşa cortului, neglijându-şi accentul de ungur. Atacul psihologic dă adeseori rezultate, deoarece merge la onorabilitate: cum adică, să nu primeşti un dar, sau, mă rog, un obiect la preţ de cadou? Înseamnă că ai o problemă cu ungurii, cu oamenii care-ţi fac daruri, cu firma Zepter!

Îţi dăruieşte omul un lucru de 1.500 de euro - cum vede oricine că scrie pe ambalaj -, iar tu, românul meschin, nu scapi din buzunar un amărât de 500 de lei, pentru o cafea şi o motorină? Măi, dar ce fel de oameni sunteţi voi, românii, dacă nici daruri nu vreţi să primiţi de la ţigani?

Din tonul dispreţuitor al pungaşului rezulta că nu locul şi forfota jurnaliştilor din parcare îl reţineau să mă scuipe şi să-mi dea un picior în fund, ci demnitatea rănită a celui căruia i se refuză o faptă frumoasă.

Şi, uite aşa, fără să am nici o vină, afară de aceea că nu m-am lăsat buzunărit de un borfaş, m-am trezit înghiţind în sec şi cu o senzaţie de neputinţă. Dar nu neputinţă din cauza avansului agresiv al unui ţigan, ci la gândul că în maşină puteau să mai fie patru, iar întâmplarea n-ar fi avut loc în aglomeraţia din faţa Casei Scânteii, ci pe o stradă pustie din marginea oraşului.